Weekendurile sunt adeseori grele pentru părinți. Te trezești dimineața și știi că ești persoana care umple ceașca copilului, persoana care are grijă de nevoile lui de răsfăț, de joacă, de a simți tot ce are de trăit. E o mare presiune pe tine. Iar tu simți că nu poți împlini aceste nevoi. Poate că ai reuși să fii părintele bun, cel care împlinește cât poate din nevoile copilului dacă…..măcar ar asculta și el de tine! Ceea ce știm că într-o relație autentică părinte-copil, acest “copilul trebuie să asculte de părinte” nu se întâmplă. Pentru că el e mai în contact cu sinele lui decât un copil ascultător și respinge orice formă a părintelui de a-i pune pe umeri reproșurilegate de frustrările părintelui.

M-am simțit copleșită în dimineața aceasta de duminică. Adică speriată. Când sunt speriată, apelez la reguli, încerc să le impun și mai tare. Creierul meu emoțional îmi spune clar că trebuie să mă protejez de pericol, să mă asigur că îmi va fi bine, iar regulile casei le am atunci la îndemână, ca să le pot impune cu forța. Astfel, la primul semnal că ceva din ce spun eu legat de reguli nu a fost bine primit de copii, am ridicat tonul. Unul din copii mi-a zis să fiu mai prezentă, că e mai complicată ziua asta pentru ei, că mâine încep școala și au nevoie de mine normală. Mi-am dat seama că dacă nu am grijă de mine, ziua va continua prost. Deja simt o schimbare în mine după mulți ani de crescut copii. Acum câțiva ani nu mi-aș fi luat acel time-out pentru mine, ci aș fi rămas în situația cu copilul, trăind o stare care ar fi oscilat de la victimă la agresor. Aș fi țipat, mi-aș fi susținut punctul de vedere cu orice preț, ca într-o luptă cot la cot cu niște copii cu 30 de ani mai mici decât mine. O luptă inegală. Relația mea cu ei era și mai este uneori o luptă, în funcție de cât de stresată mă simt.

Ce are nevoie un părinte în astfel de momente în care se simte speriat de sine, de ce poate să scoată la suprafață? Căldură și acceptare. Așa că mi-am luat 20 de minute și am cerut ajutor unei partenere de ascultare. I-am spus că mi-e frică că nimic nu mă va ajuta să mă simt mai liniștită, că fac acest listening partnership degeaba. Că mă simt singură (deși nu sunt), că mă simt neputincioasă (deși nu sunt), că mă simt ca un monstru (deși nu sunt). Așa am zis, că weekendurile scot monstrul afară din mine. Nu mai sunt rațională, nu mai sunt bună. Nu mai sunt cum trebuie. Asta e. Nu mai sunt cum trebuie. Despre acest “nu sunt cum trebuie” sunt cărți întregi de scris, așa că nu mă opresc acum să descriu starea de a te teme că nu ești cum trebuie. Am plâns zece minute pentru toate aceste lucruri. Apoi am ascultat și eu 10 minute. Apoi m-am simțit mai bine. Ușoară ca un fulg. Au dispărut percepțiile mele că sunt singură, neputincioasă și un monstru. Mi-am simțit fața curată, spălată de lacrimile ascultate cu blândețe și căldură. Fiindcă așa cum bine știm, emoțiile vin și pleacă. Oricât de intensă și copleșitoare ar fi o emoție, după ce o trăiești, ea pleacă.
Elephant listening
(Doi elefanți oferindu-și empatie, din Elephant Listening Project) 
Cred că va fi o zi bună!