Toți părinții au griji pentru copiii lor. Vor să ca ei să aibă o viață bună și liberă, în care să exploreze ce e în jur și să se cunoască pe sine. De aceea, ori de câte ori copiii fie se tem de ceva, fie se comportă nerezonabil (agresează alte persoane, vorbesc urât, sau sunt interiorizați și nu mai ies din lumea lor), noi părinții ne facem griji și….vrem să îi schimbăm pe copii. Vrem să îi ajutăm să își schimbe comportamentul, pentru a se bucura din nou de viață. Este minunat că noi, părinții vrem asta pentru copiii noștri. De la noi, se vede totul bine, intenția este una empatică și bună. Însă cum se vede de la copil grija părintelui? Se vede ca și cum ceva e în neregulă cu ei…Revin aici.
Ați observat cum ceea ce ne îngrijorează la copil reprezintă și una din rănile noastre cele mai adânci? De exemplu, atunci când copilul doarme prost, noi avem o rană emoțională mai veche legată de somn. Ori cineva nu ne ducea la culcare în mod plăcut când eram mici, ori eram certați fix înainte de somn, ori plângeam singuri în patul de bebeluș și nu venea nimeni la noi . Când copilul mănâncă mult, noi avem o rană legată de greutatea corporală. Probabil că am fost grăsuți ca și copii și prietenii râdeau de no. Când copilul mănâncă puțin, noi avem o durere veche legată de amenințări, pedepse sau recompense legate de masă. Poate cineva ne spunea când eram mici că primim desertul numai după ciorbă, iar noi ne doream desertul și mâncam ciorba…cu teamă și tensiune. Poate eram certați că nu mâncăm tot din farfurie.
Da, așa fac copiii. Subconștient, pentru că sunt profund conectați cu noi, ei știu să scoată la iveală acele dureri ale noastre. Pentru a putea fi vindecate la noi.
Astfel, pentru că avem acele răni în relația cu copiii, atunci când ne îngrijorăm pentru comportamentul pe care vrem să îl schimbăm la ei, vom veni încărcați cu o tensiune imensă. Pe care, firește, copiii o simt. Și o simt ca pe o povară care nu e a lor. Și, ce e mai dureros, ei o simt ca și cum ceva e în neregulă cu ei…Și, știți cum e, nu? Cu cât simți mai mult că nu ești minunat, ba dimpotrivă, că ai defecte, cu atât parcă te simți mai blocat și te adâncești în izolare. Copiii, ca și adulții, când se simt izolați și deconectați, își intensifică comportamentul care ne îngrijorează.
Așadar, ce e de făcut? Să acceptăm copiii așa cum sunt și să îi iubim necondiționat? Că doar iubirea necondiționată e aia pe care o arăți când copilul tău face lucruri care fie te rănesc, fie te îngrijorează, nu? Despre așa o iubire vorbim, nu doar de aceea pe care i-o arătăm când copilul cooperează, se simte fericit și face ce e bine pentru el și pentru noi. Cum îi arăt eu copilului că îl iubesc când înjură? Când pârăște? Când lovește? Când e timid și eu mă sperii că asta îl va trage în jos în viață? Da, pot spune că face toate astea din vina părintelui, deși nu cred. Și chiar dacă ar fi așa, asta e situația de acum. Cum îi arăt iubirea necondiționată? Cum îi arăt acel „Te iubesc așa cum ești?” E greu al naibii, nu? ESTE! Fiindcă trebuie să îi arăți acea iubire când tu ești plin de durerile tale…
(Credit foto: Flickr.com)
Revin la întrebarea din paragraful de mai sus: ce e de făcut? Să acceptăm copiii așa cum sunt și să îi iubim necondiționat? Sau să îi ajutăm să treacă peste greutăți și să se bucure de viață? Răspunsul e: AMBELE, DAR MAI ÎNTÂI PE PRIMA! Doar că, pentru a ajuta, trebuie mai întâi să accepți ce este. Una din cele patru întrebări transformatoare ale lui Byron Katie atunci când simți o teamă este: Cine ai fi tu fără acel gând? Adică – nu-i așa că aș fi mai liber și mi-aș iubi copilul mai mult fără gândul: „Copilul meu trebuie să….mânânce mai mult, să doarmă mai bine, să nu mai vorbească urât, să fie mai sociabil…etc..”?
Cu alte cuvinte…nu aș iubi oare copilul mai mult dacă nu aș vrea să îl repar…imediat? Ba da. Dar asta înseamnă:
- Să mă duc la rănile mele pe care le retrezește copilul meu. Să le plâng și să le dau atenție.
- Pasul doi ar fi să învăț să iubesc și să arăt copilului iubirea necondiționată mai ales atunci când are acel comportament care mă îngrijorează. Adică sa ACCEPT ce e acum.
- Pasul trei ar fi să stau o vreme cu el și cu comportamentul acela. Vă spun din inima și experiența mea – e locul cel mai bun în care te afli, să iubești copilul cu ce face el care te doare pe tine. Fiindcă, în timp, datorită vindecării tale, ajunge să nu te mai doară.
- Iar pasul patru – să ajuți copilul să schimbe acel comportament, ca să aibă o viață mai liberă. Dacă o faci din acest punct, schimbarea nu mai e pentru noi, pentru a scăpa de îngrijorare. Ci e doar pentru copil.
De aceea….de sărbători, vă provoc să ne iubim copiii fără să ne mai dorim să îi reparăm. Să observăm toate îngrijorările care apar la noi atunci când:
- Ei vor cadouri scumpe
- Nu vor să împartă
- Nu vor să se vadă cu copiii prietenilor noștri
- Nu le place nimic din ce facem cu ei.
- Se ceartă cu frățiorii săi
- Nu vrea la bunici.
După aceea, să povestim cu cineva despre aceste îngrijorări. Apoi, povestiți-mi, dacă aveți timp, aici, sau cu partenera / partenerul de cumplu cum vă e după ce ați dat atenție tristeții voastre și cum vă simțiți cu copilul. Nu-i așa că parcă e mai ușor? Parcă vă acceptați copilul mai ușor și mai cu iubire? Nu-i așa că nu mai simțiți acea urgență de a repara copilul imediat? Că aveți sentimentul minunat: „Timpul e de partea mea. Stau cu copilul meu iubit acum. Nu mă îngrijorez. Îl iubesc așa cum e. Mai târziu poate veni schimbarea. Acum nu e vremea ei. Acum e vremea să nu îmi mai repar copilul și să îl iubesc cu totul. Cu tot ce nu îmi place și mă îmgrijorează.”
Ca de obicei, textele tale vin la fix si se potrivesc ca o manusa cu ce simt si traiesc. Baietelul meu e in clasa pregatitoare. Ne-am mutat in tara de cateva luni si toate schimbarile astea l-au facut sa reactioneze in felul lui. E bataus ca sa zic asa, suparacios – la scoala. Are cativa prieteni dar si pe aia ii cam atinge cand nu-i dau ascultare. Am incercat sa-l repar, cum zici tu. Sa-i tin, stii, teorii, nu lovesti oricat de suparat esti, nu o sa mai vrea nimeni sa se joace cu tine etc si bla bla bla. Si citind textul tau imi dau seama ca frica mea cea mai mare era, cand eram la scoala, sa nu fiu acceptata. Sa fiu data la o parte, sa ma ia colegii peste picior sau sa ma evite. Asa ca eram the good girl, buna la toate. Am citit de vreo trei ori cele scrise de tine, incerc sa inteleg si sa ma vindec.
Multumesc pentru textul asta!
Dragă Otilia, nici nu știi Cum vine acum acest articol….e o perioada în care nu mai știm Cum sa gestionam refuzul / amânarea / încăpățânarea de a face altfel sau invers și la culcat și la trezit și la îmbrăcat sau alte sarcini minore cotidiene. Și abia acum îmi dau seama ca totul vine intr-un context familial destul de încordat, când o gramada de probleme și tensiuni de peste an s-au adunat. În plus cred ca ai dreptate în ceea ce privește durerile noastre mai vechi care sunt resimțite de către copii dacă sunt încă nevindecât și aici mă gândesc la problemele mele cu faptul ca nu mâncăm când eram mica, probleme cu care se confrunta și fiul meu dîntotdeauna…hmmmm…Mulțumesc..
E incredibil ca am cazut peste acest text exact in dimineata asta….Multumesc Otilia, multumesc universului pentru asa sincronicitate! De doua saptamani micuta mea de 5 ani jumate a inceput sa se trezeasca noaptea. La inceput am explicat, am vorbit despre ce frici are, am linistit-o, etc. Doar ca noptile trec si se aseamana si dupa 10 zile am simtit ca o iau razna de la nesomn. In mare se trezeste pe la 2 si pana la 5 eu sau sotul meu incercam s-o linistim. Acu’ 2 zile am izbucnit pur si simplu la 4 dimineata, chiauna de cap. Ieri noapte sotul meu a gerat cum a putut, am reusit sa dorm cat de cat. Dar azi noapte iar a inceput circul. De la 2 pan’ la 5. La 5 m-am ridicat din pat si-am crezut ca izbucnesc de manie, furie si neintelegere… Evident am urlat la ea, la sot, la tot pamantul asta…. Am reusit sa adormim pe la 6. Am ajuns la birou. Ma simt ca un cacat. Sunt epuizata si am impresia ca n-o sa treaca niciodata perioada asta. Fetelor mele le e frica de mine acum (evident urland am trezit-o si p-aia mare), sotul abia se uita la mine…. In plus am ceva de munca exact in perioada asta unde am nevoie de mare concentrare… deci sunt si frustrata ca nu pot avansa la job.
Dupa ce am citit articolul tau mi-am amintit ca da, am o sensibilitate cu somnul…. Am fost in mod regulat deranjata noptile cand eram mica. Si mi-am amintit cat de mult ii uram pe ai mei si vroiam sa dispar ca nu ma lasa sa dorm…. Cred ca s-a reactivat durerea asta… Si totusi, am lucrat deja de-atatea ori pe ea in terapie! Nicicum nu reusesc sa depasesc mania si sa trec la iubire….
si eu am remarcat singura ca cele mai dureroase lucruri din copilaria mea incerc sa le “corectez” la copil desi eu sunt defecta. Multumim pentru cat de frumos le-ai pus in cuvinte.
Superb articol! Foarte frumos punctat – toti cei 4 pasi vindecatori propusi de tine. Intr-adevar avem nevoie de mai multa rabdare cu noi insine, cu ranile noastre si cu copiii nostri, de empatie si de iubire neconditioanta pentru ceea ce sunt ei cu adevarat, nu pentru o proiectie mentala a lor din capsorul nostru de parinti.
A repara înseamnă a readuce ceea ce s-stricat in stare de funcțiune. Un copil nu se “strica”. El se poate îmbolnăvi -fizic sau psihic – si asta e o alta problema. Noi il procreăm intr-o anumită societate iar el se naște cu o anumită informație. Nu multi dintre noi știm ceea ce este bine si rau pentru copil in societatea in care trăim. Ce am vrea sa facem pentru copil este ceea ce credem noi ca este mai bine pentru el in societatea in care trăim. Noțiuni ca eroism, libertate, cultura, religiozitate, calm, agresivitate, stoicism si câte altele pe care noi le-am învățat “pe pielea noastra”, pot deveni nocive pentru viata si evoluția unui copil atunci cand societatea -acest organism in perpetua transformare- se schimba. Si atunci? Cum ne putem asuma răspunderea de a nu mai ” repara” un copil, de a-l aduce cat mai aproape de necesitatea de a supraviețui in cele mai bune condiții? Daca inmultesti un copil cu o mie, realizezi o societate. Daca il înmulțești cu un milion poti clădi o națiune. Si cu cateva miliarde, o omenire. Este singurul transfer viabil de umanitate pe care il putem face, adică sa “reparam” ceea ce putem, ceea ce am generat noi înșine.
[…] Cum ar fi ca, pentru o vreme, să nu mai vrem să ne reparăm copiii? […]
Otilia, azi te-am sunat sa te intreb fix acest lucru, cum ma sfatuiesti sa fac in situatia x in care zana mea deranjeaza prin comportamentul ei alti oamani.
Am primit aici raspunsul, l-am cerut si uite…prin Alina si prin tine am raspunsul.
Minunat de dureros acest articol. Cum imi pot da seama care e trauma mea atunci cand copilul meu plange si are tantrum si eu in loc sa il calmez, ma enervez si toata treaba asta ma transforma. Pur si simplu nu ma recunosc.
Foarte frumos articol, ca multe alte altele…întrebarea este totuși cum facem asta în viata de zi cu zi când totul e viteza? Băiatul meu e extrem de impulsiv și la orice nemulțumire da din picior, tipa și lovește pe oricine. Ce trebuie sa fac eu în acele momente? Clar îl iubesc, dar mai departe, când vin reclamații din toate direcțiile, eu ce fac, ce ii spun, cum îl ajut? Eu însămi sunt de foarte mult timp depășită de orice și am încercat orice, terapie, discuții calme, țipete și chiar am cedat de multe ori și l-am lovit….e clar ca undeva greșesc, dar unde și cum sa fac ce scrie în acest atât de frumos articol? Sunt la capătul puterilor și pe mine cine ma iubește și cine ma ajuta?