Cred că nu există cineva în țara noastră care să nu știe ce înseamnă perfecționism! Noi, românii, avem o cultură care s-a cimentat în timpul comunismului, conform căreia trebuie să fim cei mai buni! Orice am face, trebuie să fie perfect, altfel efortul nostru e degeaba! Tot ce nu e perfect, e mediocru și, decât să fii mediocru, mai bine nu mai exiști!

Dar haideți să vedem ce emoții de teamă stau la baza perfecționismului. Pe de o parte, dorința de a fi cel mai bun a fost alimentată la noi românii și de teama că nu vom supraviețui vremurilor grele de demult. Motiv pentru care, unii părinți care au avut un trecut dificil, au tendința de a-și îndruma copiii să fie cei mai buni: la înot, la balet, la matematică – oriunde! Fiindcă dacă e cel mai bun, când va fi mare copilul va găsi o slujbă bună și nu va mai avea grija zilei de mâine! Nu va mai trebui să își facă griji că nu va supraviețui. Deci, pe de o parte, perfecționismul apare datorită fricii de supraviețuire! Și, dacă vrem să devenim freudieni, teama de supraviețuire este, în fapt, teama de moarte! Pe de cealaltă parte, mulți copii învață să fie perfecționiști din cauză că părintele le comunică mai multă acceptare și apreciere atunci când ei sunt cei mai buni în ceea ce fac. Unele mesaje sunt directe: “Daca nu ai nota 10, pentru mine altă notă nu mai contează!”, alte mesaje sunt mai subtile: “Când iei medalia de aur la concursul de înot, ma faci tare fericită! Și sunt mândră de tine!” În aceste situații, perfecționismul la copil este cauzat de teama de a nu fi iubit și acceptat de părinți decât atunci când performează la cote înalte.

Dar de ce e perfecționismul nociv? Doar multe lucruri mari se fac datorită acestei “calități”? Dacă am sta să observăm copiii când fac o activitate care le place, spre exemplu cântatul la pian, am vedea că ei o fac cu multă curiozitate, implicare și pasiune. Din toată această imagine minunată lipsește tensiunea. Acolo e doar bucurie și pasiune! Când apare perfecționismul în peisaj, copilul începe să simtă teama, apare stresul, iar plăcerea cântatului la pian se duce în planul doi. După un timp, copilul ajunge să renunțe la ceva ce inițial îi aducea multă bucurie.

(Sursă foto – Pinterest)

OK, acum că am văzut că perfecționismul ne ia din bucuria de a explora viața, haideți să ne gândim și la ce putem face pentru a-l îmblânzi, atât la părinte, cât și la copil. Părintele poate să povestească cu un prieten drag, care știe să asculte, cum a ajuns să fie perfectionist – pe cine a încercat să mulțumească când era mic fiind cel mai bun la toate. Să râdă, să tremure, să se revolte și să plângă amintindu-și și retrăind tensiunile pe care le simțea în acele momente. Acest lucru este tare vindecător! Apoi, să observe cât de mult perfecționismul îi umbrește pasiunea de a face un lucru care, în mod normal îi aduce bucurie. O să vă dau un exemplu. În profesia mea mai veche de trainer financiar, primeam evaluări de la participanții la curs. Majoritatea erau foarte bune, iar 2-3 erau medii. Ei bine, acele 2-3 evaluări îmi dădeau nopți nedormite. Într-o zi am hotărât să fac un teanc al evaluărilor foarte bune și să îl măsor cu cele care nu mă satsifăceau. Primul era clar mai mare. Apoi am luat teancul cel mic si l-am trântit de pământ, zicând: “Gata! Gata cu presiunea voastră! Sunt minunată și cu evaluările astea mai nasoale!” Apoi mi-am sunat o prietenă, mi-am mai plâns niște amintiri din copilărie în care nu luasem premiu la olimpiadă si…am început să mă relaxez!

Ce ne mai ajută să facem pentru a îmblânzi perfecționismul din noi este să ne scriem pe o foaie de hârtie toate acele lucruri la care suntem buni. Iar atunci când nu suntem “cei mai buni” la ceva anume, să revenim la acea listă și să ne amintim că nu trebuie să fim cei mai buni la tot, pentru a fi iubiți. Merităm să fim iubiți așa cum suntem, suntem suficienți așa cum suntem acum, după cum scria Brene Brown.

Un alt lucru pe care îl pot face adulții este să se înconjoare cu oameni care valorizează prietenia, conectarea, timpul de calitate petrecut în familie și cu copiii, punând mai puțin preț pe perfecționism.

(Sursă foto – Pinterest)

La copii, teama care stă la baza perfecționismului poate fi eliberată printr-un râs din toată inima! Un copil care își dorește să câștige mereu la orice concurs, chiar și cele în joacă cu prietenii lui, poate fi ajutat de părinte să se relaxeze prin joc. Mama sau tata pot participa la concurs si se pot da mari că ei sunt campioni de kendama la categoria grea. Pot da spike fără nicio problemă. Copilul va vrea să vadă dacă e adevărat și – stupoare, părintelui nu îi va ieși mișcarea. Părintele se va lamenta și se va da de ceasul morții că mereu îi iese, și adineauri când copilul era întors cu spatele îi ieșise, însă uf, chiar acum nu! Copilul va râde și se va bucura de joc, de faptul că mama sau tata se dau mari și nu reușesc! Asemenea lui, în multe situații când nu îi iese ceea ce își propune.  Apoi, pentru a poza în postura de penibil, părintele va începe să deseneze o coroană sau un trofeu, drept consolare că nu au câștigat nimic, se vor uita la desen și vor începe “să plângă” că nu se duc acasă cu trofeul de aur!!

Râsul este un mecanism natural extrem de puternic care eliberează tensiuni, deci și fricile care stau la baza perfecționismului! Așa că. un joc de putere prin care părintele pierde dramatic la Monopoly sau la o bătaie cu pernele, eliberează o mare parte din fricile copilului și îmblânzește perfecționsimul.