Dacă eu ca părinte sunt în general un părinte bun și implicat, dar uneori mai țip la copilul meu, cum repar după aceea situația așa încât el să simtă mereu că îl iubesc? Chiar și atunci când greșesc față de el? Am observat că aceasta este una din întrebările care poartă multă durere, pe care majoritatea părinților și le pun.

De mică am fost o perfecționistă. Am vrut să fiu cea mai bună în orice: la matematică, la engleză. La liceu am început să renunț la a fi cea mai bună în toate, însă trebuia să păstrez ceva la care să performez. Ca adult, am vrut să fiu cea mai bună iubită, iar apoi cea mai bună mamă. Am văzut că a fi cel mai bun aduce enorm de multe frustrări si dureri, nu atât personale, dar și în relațiile cu cei dragi. Știu că mulți părinți vor să nu greșească față de copiii lor, pentru a nu-i răni – și asta este tot o latură a perfecționismului. Îmi doresc ca prin acest articol să aduc puțină relaxare în tensiunea pe care o simțim legat de a fi părinte perfect, care nu greșește și care are grijă permanent să nu sufere copilul și să se simtă iubit încontinuu.

Copilul vine pe lume cu o nevoie uriașă de a simți iubire de la părinte și de la cel din jur. Întreaga lui ființă pare să spună: „Privește-mă cât sunt de drăgălaș! Bucură-te de mine și arată-mi că mă iubești! Scaldă-mă în mâinile tale pline de dragoste!” De cele mai multe ori primește aceste dovezi de iubire. Dar uneori nu le primește. Asta se întâmplă atunci când suntem noi triști sau dezamăgiți sau cu rezervorul gol. Și atunci ne ajută să ne amintim și că, pe lângă nevoia asta mare de a simți iubire parentală, copilul se naște și cu un ceva care se numește reziliență. Care înseamnă puterea de a rezista la frustrări. Copiii sunt puternici, mult mai puternici decât ne-am închipui. Și e bine să le arătăm că știm asta!

Atunci când greșim față de copilul nostru, datorită sentimentului de vinovăție pe care îl simțim, ne vine să intrăm în pământ. Am face orice să dăm timpul înapoi și să nu se fi întâmplat incidentul. Unii dintre noi își cer scuze, uneori excesiv. Alții ne retragem și nu mai revenim asupra faptului că am țipat prea tare la copil, sau că l-am învinovățit cu ceva, saui că l-am făcut să se simtă rușinat, sau că l-am „scuturat” – ca să nu arătăm că am greșit. De cele mai multe ori, după ce facem ceva ce rănește emoțional copilul, la noi în amigdală (parte a sistemului limbic, centrul nostru socio-emoțional) – se instalează teama. Ce fel de teamă este asta? Ea pare a fi teama că am rănit copilul atât de tare, încât ce o să facă el? Cum se va descurca? Oare nu va fi vătămat emoțional pentru totdeauna?

animal-children-photography-elena-shumilova-4

(credit foto – Elena Shumilova)

Dacă ar fi să explorăm această teamă, am vedea că ea este una veche, care s-a instalat la noi în amigdală demult, probabil din copilăria mică. Ea este teama pe care am simțit-o ca și copil, atunci când părintele nostru a făcut ceva care ne-a speriat. Care ne-a făcut să simțim că existența noastră este în pericol. Care ne-a făcut să ne simțim singuri. Orice teamă simțită în izolare este otrăvitoare pentru ființa umană. Alături de persoana apropiată care te ascultă și față de care te simți în siguranță – cum este relația de listening partnership – putem simți orice durere: fiindcă știm că nu suntem singuri. Ei bine, izolarea aia, singurătatea aceea adâncă în care ne-am trăit teama când părintele ne vătăma – este cea care a permis temerii noastre să rămână în noi atâta amar de ani. Dacă după ce părintele ne pedepsea în copilărie, noi am fi povestit și eliberat acea durere cu celălalt părinte, cu o mătușă sau un bunic, sau chiar cu același părinte, atunci teama aceea nu ar fi prins rădăcini așa adânci. Iar acum, în prezent, când eu țip la copilul meu, sau îl blamez, teama că el nu se simte iubit și că nu e demn de iubire, teama că îi distrug puterea interioară prin greșeala mea nu ar avea atâta forță.

Fără această teamă, eu m-aș purta așa: aș căuta sursa furiei mele, m-aș ierta, apoi mi-aș cere iertare copilului meu, spunându-i că nu e vina lui că eu am țipat la el în halul acela. Că el nu merita ca eu să îl fac să se simtă rușinat. Că el e minunat, doar că eu mi-am pierdut cumpătul. Că mi l-am pierdut datorită unor răni mai vechi care sunt închise în sertărașe ale creierului meu emoțional. Iar uneori, aceste sertărașe se deschid automat și îmi e greu să le închid repede la loc (eu le-am și desenat așa copiilor mei, un creier cu sertare în el, iar în sertare dureri emoționale cu diferite forme: flori, pietre, stele, inimioare, ciocane etc). Că data viitoare o să încerc să fac mai bine, să îl ajut să se oprească mai din timp din comportamentul lui care pentru mine poate fi nerezonabil.

Așa îmi cer scuze. Așa îi zic că el nu merita rușinea grea pe care eu i-am instalat-o. E important ca eu să știu că atunci când greșesc tare față de copilul meu, el se simte rușinat, nedemn de iubire și îi apare teama că va fi respins, deci nu va mai primi iubire, că ființa lui nu e una bună și totală. Reacția mea îi aduce durere. Însă…..aici vreau să vin cu MUUUUUULTĂ compasiune și iubire sinceră față de toți părinții: Haideți să ne iertăm, că nu aveam cum să reacționăm mai bine, având în vedere trecutul nostru! Dacă puteam să arătăm mai multă iubire, am fi făcut-o. Însă propria durere din copilărie e atât de mare, încât ne oprește cortexul pre-frontal din funcțiune și preia comanda. Haideți să povestim cu cineva drag despre ce greșeală am făcut cu copilul nostru, iar apoi să povestim despre noi și copilăria noastră. Oare am avut noi pe cineva care ne era alături orice am fi făcut? Oare am simțit iubire necondiționată (chiar dacă cu partea de cortex pre-frontal știam că eram iubiți, cu sistemul limbic nu simțeam asta mereu!!)? Haideți să ne spunem povestea și momentele în care am simțit izolarea în copilărie. Acestea sunt momente puternice, în care cel care ne ascultă ne oferă acum, în prezent acea înțelegere și iubire necondiționată. El / ea ne ajută să eliberăm durerea veche și ne dă sentimentul că orice am face acum, suntem niște părinți buni și iubitori. Copilul meu nu ar putea avea un părinte mai bun ca mine! No way! Și încet încet, ajungem să ne iertăm….

OK…am greșit față de copil, ziceam că acțiunea mea i-a instalat durere în ființa lui. Partea bună a procesului de vindecare în relații, deci și în relația parentală, este că durerea intră, dar durerea și iese. Și îl putem ajuta pe copil să elibereze durerea jucându-ne cu el, făcându-l să râdă, conectându-ne profund cu el și ascultându-i lacrimile, care sunt vindecătoare și scot literalmente stresul și durerea din corp.

E OK să greșim față de copil! Fiindcă avem instrumente de a repara și fiindcă după o durere care e vindecată în relație, relația devine și mai puternică! Iar iubirea și mai mare!

Eu sunt cel mai bun părinte pentru copilul meu – așa aș vrea să începem să simțim. Încet încet…

(Articol pe care l-am scris acum ceva vreme pentru adevărul.ro)