Dacă eu ca părinte sunt în general un părinte bun și implicat, dar uneori mai țip la copilul meu, cum repar după aceea situația așa încât el să simtă mereu că îl iubesc? Chiar și atunci când greșesc față de el? Am observat că aceasta este una din întrebările care poartă multă durere, pe care majoritatea părinților și le pun.
De mică am fost o perfecționistă. Am vrut să fiu cea mai bună în orice: la matematică, la engleză. La liceu am început să renunț la a fi cea mai bună în toate, însă trebuia să păstrez ceva la care să performez. Ca adult, am vrut să fiu cea mai bună iubită, iar apoi cea mai bună mamă. Am văzut că a fi cel mai bun aduce enorm de multe frustrări si dureri, nu atât personale, dar și în relațiile cu cei dragi. Știu că mulți părinți vor să nu greșească față de copiii lor, pentru a nu-i răni – și asta este tot o latură a perfecționismului. Îmi doresc ca prin acest articol să aduc puțină relaxare în tensiunea pe care o simțim legat de a fi părinte perfect, care nu greșește și care are grijă permanent să nu sufere copilul și să se simtă iubit încontinuu.
Copilul vine pe lume cu o nevoie uriașă de a simți iubire de la părinte și de la cel din jur. Întreaga lui ființă pare să spună: „Privește-mă cât sunt de drăgălaș! Bucură-te de mine și arată-mi că mă iubești! Scaldă-mă în mâinile tale pline de dragoste!” De cele mai multe ori primește aceste dovezi de iubire. Dar uneori nu le primește. Asta se întâmplă atunci când suntem noi triști sau dezamăgiți sau cu rezervorul gol. Și atunci ne ajută să ne amintim și că, pe lângă nevoia asta mare de a simți iubire parentală, copilul se naște și cu un ceva care se numește reziliență. Care înseamnă puterea de a rezista la frustrări. Copiii sunt puternici, mult mai puternici decât ne-am închipui. Și e bine să le arătăm că știm asta!
Atunci când greșim față de copilul nostru, datorită sentimentului de vinovăție pe care îl simțim, ne vine să intrăm în pământ. Am face orice să dăm timpul înapoi și să nu se fi întâmplat incidentul. Unii dintre noi își cer scuze, uneori excesiv. Alții ne retragem și nu mai revenim asupra faptului că am țipat prea tare la copil, sau că l-am învinovățit cu ceva, saui că l-am făcut să se simtă rușinat, sau că l-am „scuturat” – ca să nu arătăm că am greșit. De cele mai multe ori, după ce facem ceva ce rănește emoțional copilul, la noi în amigdală (parte a sistemului limbic, centrul nostru socio-emoțional) – se instalează teama. Ce fel de teamă este asta? Ea pare a fi teama că am rănit copilul atât de tare, încât ce o să facă el? Cum se va descurca? Oare nu va fi vătămat emoțional pentru totdeauna?
(credit foto – Elena Shumilova)
Dacă ar fi să explorăm această teamă, am vedea că ea este una veche, care s-a instalat la noi în amigdală demult, probabil din copilăria mică. Ea este teama pe care am simțit-o ca și copil, atunci când părintele nostru a făcut ceva care ne-a speriat. Care ne-a făcut să simțim că existența noastră este în pericol. Care ne-a făcut să ne simțim singuri. Orice teamă simțită în izolare este otrăvitoare pentru ființa umană. Alături de persoana apropiată care te ascultă și față de care te simți în siguranță – cum este relația de listening partnership – putem simți orice durere: fiindcă știm că nu suntem singuri. Ei bine, izolarea aia, singurătatea aceea adâncă în care ne-am trăit teama când părintele ne vătăma – este cea care a permis temerii noastre să rămână în noi atâta amar de ani. Dacă după ce părintele ne pedepsea în copilărie, noi am fi povestit și eliberat acea durere cu celălalt părinte, cu o mătușă sau un bunic, sau chiar cu același părinte, atunci teama aceea nu ar fi prins rădăcini așa adânci. Iar acum, în prezent, când eu țip la copilul meu, sau îl blamez, teama că el nu se simte iubit și că nu e demn de iubire, teama că îi distrug puterea interioară prin greșeala mea nu ar avea atâta forță.
Fără această teamă, eu m-aș purta așa: aș căuta sursa furiei mele, m-aș ierta, apoi mi-aș cere iertare copilului meu, spunându-i că nu e vina lui că eu am țipat la el în halul acela. Că el nu merita ca eu să îl fac să se simtă rușinat. Că el e minunat, doar că eu mi-am pierdut cumpătul. Că mi l-am pierdut datorită unor răni mai vechi care sunt închise în sertărașe ale creierului meu emoțional. Iar uneori, aceste sertărașe se deschid automat și îmi e greu să le închid repede la loc (eu le-am și desenat așa copiilor mei, un creier cu sertare în el, iar în sertare dureri emoționale cu diferite forme: flori, pietre, stele, inimioare, ciocane etc). Că data viitoare o să încerc să fac mai bine, să îl ajut să se oprească mai din timp din comportamentul lui care pentru mine poate fi nerezonabil.
Așa îmi cer scuze. Așa îi zic că el nu merita rușinea grea pe care eu i-am instalat-o. E important ca eu să știu că atunci când greșesc tare față de copilul meu, el se simte rușinat, nedemn de iubire și îi apare teama că va fi respins, deci nu va mai primi iubire, că ființa lui nu e una bună și totală. Reacția mea îi aduce durere. Însă…..aici vreau să vin cu MUUUUUULTĂ compasiune și iubire sinceră față de toți părinții: Haideți să ne iertăm, că nu aveam cum să reacționăm mai bine, având în vedere trecutul nostru! Dacă puteam să arătăm mai multă iubire, am fi făcut-o. Însă propria durere din copilărie e atât de mare, încât ne oprește cortexul pre-frontal din funcțiune și preia comanda. Haideți să povestim cu cineva drag despre ce greșeală am făcut cu copilul nostru, iar apoi să povestim despre noi și copilăria noastră. Oare am avut noi pe cineva care ne era alături orice am fi făcut? Oare am simțit iubire necondiționată (chiar dacă cu partea de cortex pre-frontal știam că eram iubiți, cu sistemul limbic nu simțeam asta mereu!!)? Haideți să ne spunem povestea și momentele în care am simțit izolarea în copilărie. Acestea sunt momente puternice, în care cel care ne ascultă ne oferă acum, în prezent acea înțelegere și iubire necondiționată. El / ea ne ajută să eliberăm durerea veche și ne dă sentimentul că orice am face acum, suntem niște părinți buni și iubitori. Copilul meu nu ar putea avea un părinte mai bun ca mine! No way! Și încet încet, ajungem să ne iertăm….
OK…am greșit față de copil, ziceam că acțiunea mea i-a instalat durere în ființa lui. Partea bună a procesului de vindecare în relații, deci și în relația parentală, este că durerea intră, dar durerea și iese. Și îl putem ajuta pe copil să elibereze durerea jucându-ne cu el, făcându-l să râdă, conectându-ne profund cu el și ascultându-i lacrimile, care sunt vindecătoare și scot literalmente stresul și durerea din corp.
E OK să greșim față de copil! Fiindcă avem instrumente de a repara și fiindcă după o durere care e vindecată în relație, relația devine și mai puternică! Iar iubirea și mai mare!
Eu sunt cel mai bun părinte pentru copilul meu – așa aș vrea să începem să simțim. Încet încet…
(Articol pe care l-am scris acum ceva vreme pentru adevărul.ro)
Sunteti singurul expert in parenting la care nu vad condamnarea parintilor si idealismul asta promovat mai nou in ce priveste relatia parinte-copil. Prezentati situatii reale, solutii realiste care tin cont de realitatea care ne inconjoara si singura care spune ca e ok sa mai si gresim.
Draga Irina, iti multumesc pentru ce ai scris. Cred ca nu am putut niciodata sa condamn parintii, stiind cate dude am facut eu. La inceput mai comentam in sinea mea, insa acum, chiar nu o mai fac nici in sinea mea. Inteleg cand vad un parinte obosit care isi taraste copilul seara prin parc sa ajunga mai repede acasa…
Promovez instrumentele Hand in hand parenting sa ne ajute, eu spun ca e ok sa gresim, spun si ca e ok sa incercam sa ne ajutam pe noi cat putem de mult. Dar eu de 10 ani ma tot ajut si tot gresesc, mai putin, dar greselile regretabile raman. Multumesc, Irina!
Multumesc Otilia ca existi, acum trec printr-un astfel de moment si acest articol mi-a venit la fix… plang citid aceste randuri si nu stiu cum sa descopar ce anume m-a facut in copilarie sa ma simt asa nasol….tocmai eu sunt cea care uneori isi cere iertare excesiv copilului ei…da f bun articolul pentru mine te pup si multumesc
Multumesc si eu, Elisabeta. Si eu imi ceream mult iertare copiilor, inca o mai fac, desi incerc sa ma ponderez. Sunt multe lucruri care ne faceau sa ne simtim nasol cand eram mici, cred ca primeaza sentimentul ca nu suntem intelesi. Un sentiment de izolare…Multumesc!
Mulțumesc Otilia, ești magnifică. Îți simt tonul vocii, bunătatea și energia în spatele cuvintelor din acest articol. Mult succes în tot ce faci. Te îmbrățișez cu drag și abia aștept să ne revedem.
Draga mea Niculina, si eu te imbratisez cu mult drag si dor! E o mare bucurie ca te cunosc! Multumesc pentru cuvintele tale atat de frumoase si bune si pentru ca ai poposit aici sa imi scrii!
imi cer scuze cu greu. Imi cer iertare cu greu pt ca nu stiu sa ma iert!
Gresesc ca sunt om, problema e ca gresesc iar si iar. Si nu sunt multumita de mine.
Buna din nou si multumesc ca impartasesti aici gandurile tale. E greu ca nu ne iertam..Stii, pentru a ne putea ierta cu adevarat, avem nevoie de cineva care sa ne ierte acum, in prezent. Care sa fie oglinda pentru noi a faptului ca suntem buni. Atunci vazandu-ne buni in oglinda, abia atunci ne iertam si ne iubim cu adevarat!
Și eu am citit articolul asta acum, în momentul în care simt ca nu mai am răbdare deloc și tip mereu la fetele mele (gemene, 2 ani și 7 luni). Ma simt groaznic de vinovata și seara plâng pt ca îmi dau seama ca le rănesc de multe ori verbal. Deși îmi doresc sa le las mai multa libertate, de multe ori mi se reproșează ca le interzice prea multe lucruri, dar cred ca e bine sa aibă niște limite, nu sa le las sa facă tot ce vor (și nu le pune viata în pericol), sub pretextul ca sunt copii și trebuie sa experimenteze. Îmi doresc sa ma joc mai mult cu ele, în loc sa spăl vase, sa fac mâncare și curat, dar cineva trebuie sa le facă și pe astea… Nu știu cum se descurca celelalte mame, pt ca pe mine ma copleșesc toate activitățile astea și îmi dau seama ca greșesc și ca nu mai am atâta răbdare cat ar trebui… În același timp nu sunt nici genul care lasă copiii la bunici și pleacă la film sau în vacante, nu pot sta fără ele mai mult de câteva ore. Si totuși am frustrarea ca nu petrec timp de calitate cu ele.
Draga Paula, toti copiii au nevoie de limite. Nu putem sa ii lasam sa faca orice. Fara limite, ei trebuie sa aiba ei grija de ei. Limitele sunt un fel cald de a ne manifesta grija si iubirea fata de ei. Atunci cand isi pun viata in pericol, atunci cand se ranesc unul pe altul, sau cand ne ating pe noi, atunci cand sunt nerezonabili – e nevoie de limite. Au mare nevoie de explorare, e clar.
Da, e nevoie si de activitatile casnice, insa poti sa iti propui sa nu gatesti in fiecare zi, sa nu speli vasele zilnic, sau sa chemi o prietena sau o doamna doar pentru 2-3 ore pe saptamana in care s aiti faca curat, cat timp tu stai cu copiii.
[…] Cum poate copilul meu să fie sigur că îl iubesc, chiar și atunci când greșesc față de el? […]
Buna, Otilia. Nu obisnuiesc sa scriu pe blog-uri. Insa in seara aceasta, cautand, cautand, am gasit articolele tale si m-au captivat. M-am mai intersectat cu numele tau de cateva ori, dar nu te-am “citit”. Cunostinte comune mi-au spus ca mi-ar folosi mult scrierile si invataturile tale…asta era inainte de nasterile mele si inainte de a sosi ai nostri doi mici vikingi…
Si eu, ca si tine, sunt casatorita cu un olandez si traim in Bucuresti 🙂 Sper sa te intalnesc intr-o buna zi.
Articolul acesta imi este foarte folositor. Folositor pentru ca identific in el vulnerabilitatea ta, care este si a mea, si a multor altor femei, si care se transforma,cum spuneai tu in alt articol, in vulnerabilitate colectiva. De aici la Vindecare drumul e mai usor. Si sertarasele mele sunt pline….Mi-e tare greu sa nu le las sa se deschida (aproape zilnic, din pacate). Iti multumesc pentru franchete, pentru curaj si mai ales pentru iertare!
Draga Mihaela,
Iti multumesc ca ai ajuns la mine si ca mi-ai scris. Motivul principal pentru care scriu este acela ca vreau sa iesim din izolare atunci cand gresim, si pentru ca vreau sa mai dau idei parintilor. Sertarele se vor tot deschide. E un proces inevitabil. Insa in timp vom sti si le vom tot elibera.
Si eu imi doresc sa ne vedem intr-o zi!
Ma doare enorm ca nu pot sa ma stăpânesc pe deplin, sunt momente cand reusesc dar vin si momente cand nu. Ca de exemplu ieri, cand am facut o gluma cu fetita mea si a deranjat-o, probabil si oboseala, mi-am cerut scuze, am pupat-o, i-am oferit afecțiune, si din ce încercam sa o liniștesc plangea si Mai tare si parca mai forțat. Atunci m-am retras, si am ales sa o las sa plângă. Deși imi spuneam ca ar trebui sa o sprijin sa o susțin. Nu am renunțat.
Iar acum ma doare sufletul.
Draga mamica, uite ce mama buna esti! Prin simplu fapt ca te gandesti la ce s-a intamplat – este minunat! Fiindca, asa cum spuneam mai sus, greseli facem mereu si vom tot face – e important sa le reparam, din procesul greseala-reparare invata tare mult copiii! Si noi ne imbogatim!
Draga Otilia! Multumesc pentru raspuns, observ ca nu sunt singura mămica care are remușcări, si care isi dorește cu fiecare zi sa devină o mămica reper pentru copii ei, pentru ca pana la urma noi acum suntem oglinda copiilor iar ei a noastra. Da, sunt multe frustrări acumulate de zi cu zi, mai ales cand nu ai numai un copil si trebuie sa te împarți, cand te ocupi si de casa si de copii, m-am gandit la un moment dat ca tare ar fi fost buni niste acumulatori pe care sa ii incarc atunci cand simt oboseala si sa nu mai fie nevoie sa dorm, astfel poate as reuși sa le fac pe toate.
Cred ca pe noi, acele mămici care cautam răspunsuri ne-ar ajuta foarte mult daca am putea sa ne intalnim, sa ne descărcam, sa ne spunem ofurile, si noi acele mămici care nu avem cu cine lasa copii poate ne însoțesc si ei sa se joace împreuna, in timp ce noi cautam resurse emoționale.
Este mare lucru pentru mine faptul ca scriu public, sunt foarte reținuta in destăinuiri, dar sunt momente cand chiar simt ca am nevoie sa împart experiențele mele cu cineva care are poate idealuri asemănătoare.
Simt articolul tau atat de puternic, parca a fost scris pentru mine, asa greu a fost in ultimele saptamani si atat de rau ma simt cu mine, ca am tipat si fortat copilul sa ii fac tratamentul cu picaturi pentru ochi! Ca l-am grabit la somn! Ca n-am mai putut si n-am mai avut rabdare cu el, cu inocenta lui! Toata perioada asta cu viroze, conjunctivite, lipsa de somn, epuizare, tipete, nervi intinsi m-a epuizat, si m-am gandit ca am pierdut.. ca nu sunt o mama buna, ca citesc atatea, ma duc la seminarii, ateliere de parenting, si cu toate astea gresesc! si imi pare atat de rau! Perfectionismul asta!
Citind ce ai scris, m-am privit cu mai multa compasiune si iertare si chiar daca simt ca rezervorul meu este cam gol, am realizat ca nu e totul definitiv, iremediabil si traumatizant pe vecie, ca lucrurile chiar daca au mers prost pana acum, le pot schimba in viitor si ca am nevoie sa aleg sa am grija si mine 🙂 iti multumesc pentru emotia cu care scrii, pentru autenticitate, pentru compasiune si intelegere, aveam nevoie de asta. Dupa ce ti-am citit articolul, m-am mai iertat, si am putut sa iert si pe altcineva. Iata puterea “lucrarilor pozitive”. Iti multumesc din suflet! Zi minunata sa ai!
am recitit articolul pt ca ma consider cu defecte si cu neiertari. M-am regasit in perfectiune si in greseli.
Si mi-am adus aminte de un lucru fantastic in copilarie: pleca mamaia la biserica vneri seara sa se spovedeasca si impartaseasca ( da, tinea vineri zi intreaga de post negru, si cu 2-3-4 nepoti si casa & animale pe langa…) si inainte de a plece venea la noi si cu o voce calda de ma inmuia imi spunea: “iarta-ma” . Puterea iertarii e cunoscuta si in biserica, si de romanul simplu de sute si sute de ani.
Nu stiu cand a fost publicat articolul, dar mie astazi mi.a aparut in news feed pe fb. Eram terminata. Tocmai mi-am certat fetita minunata inainte de gradi atat de rau pana am ajuns sa plang si eu o data cu ea. Ma epuizeaza certurile astea, iar articolul tau a venit la fix. Si nu, nu am avut cui sa spun cat ma certa mama…
Am citit articolul cu mare aentie. Am un baiat de 26 de ani pe care l-am crescut asa cum am simtit eu. Acum el si-a luat zborul, dar eu asa as vrea sa pot experimenta tot ce am citit…. Multumim!
[…] Cum poate copilul meu să fie sigur că îl iubesc, chiar și atunci când greșesc față de el? […]
Multumesc Otilia! Sunt pedagog si mama si ma bucur mult ca sunt si oameni ca tine! Am invatat in timp sa observ si sa las critica, am cerut prezenta si am primit-o dar totdeauna m-am simtit vinovata dupa o cearta cu fiul meu, dupa ce am dojenit un copil, mai ales ca ni se transmite din alte surse ca suntem defazati si gresim teribil daca manifestam furie, sub orice forma in prezenta copilului nostru, ca il distrugem etc. Multumesc ca mi-ai confirmat ca sunt om si atat! Succes in tot ce faci!