Acum că foarte multă lume lucrează de acasă, citesc multe idei despre cum să îți folosești timpul mai bine. Despre cum acum e șansa ta să faci ceea ce nu ai putut face niciodată, să înveți o limbă străină. Despre cum să îți iei viața de la A la Z, să o analizezi și să decizi toate lucrurile pe care vrei să le faci diferit, să le îmbunătățești. Despre cum să faci timpul cu copilul tău să conteze. Timpul tău cu tine. Cu partenerul de cuplu. Acum e timpul de un reset. La tot. Fiindcă stai acasă, iar acasă e locul sfânt. De retragere în sine și de reculegere.

Nu. Acasă nu e locul sfânt când relația de cuplu nu merge așa bine. Acasă nu e locul sufletului acolo unde există violență domestică. Acasă nu e locul sfânt dacă toate traumele din sistemul familial se desfășoară toate în același timp. Acasă devine haos.

Da, acasă e locul sfânt când ești bine cu tine. În acest caz, acasă este un loc bun atunci, în cea mai mare parte a timpului. În acest caz poți să te uiți la relația cu copilul tău, cu partenerul de cuplu. Însă, a mai trecut vreodată cineva din generația noastră prin ceea ce trecem noi acum? De unde știm noi că putem face orice zilele acestea cu noi, cu relațiile noastre importante, chiar dacă suntem bine cu noi? Nu știm nici noi, psihologii, cum va fi, că și noi suntem oameni și majoritatea trecem pentru prima oară printr-o astfel de criză mondială.

Cred că aș vrea să atrag atenția asupra faptului că acum, în timpul pandemiei este momentul în care toate mecanismele noastre psihice care au încercat să țină trăirile traumatice sub control sunt în plină desfășurare. Adică mecanismele de supraviețuire. O să vă spun care este și opinia mea personală și profesională despre această perioadă, după ce vă povestesc o întâmplare care m-a trezit la 4 dimineața și care m-a adus în fața laptopului să scriu pentru prima oară după mult timp. Ca mamă, mi-am propus ca prioritatea mea în această perioadă să fie aceea de a fi cât mai calmă și de a căuta toate modalitățile de a mă auto-regla în relația cu copiii mei și cu mine. În mare parte reușesc. De multe ori cu prețul statului mai mult în fața ecranelor al copiilor mei. Cu prețul a orice. Binele meu psihic este prioritatea familiei mele în această perioadă. Aceste momente de izolare sunt traumatice pentru oamenii mari și mici, deoarece izolarea nu face parte din caracteristicile ființei umane, motiv pentru care am decis ca eu să fiu bine.

Ieri însă a intrat și la mine în priză mecanismul de supraviețuire care spunea așa – “Hai să profiți de perioada asta și să le dai copiilor tăi șansa să înceapă să deretice prin casă, să nu le mai faci singură pe toate. Acum e momentul să faci ceva ce nu ai reușit niciodată. Să îi mobilizezi pe copii să facă curat. Mai bine, mai apăsat. Așa, cum făcea Mary Poppins. Hai că poți și tu!” Și am început cu texte de genul că toți avem nevoie să contribuim în lumea asta…Etc. Prima reacție a copiilor a fost “Iar are mama perioada aceea a lunii. Să plecăăăăm!” Partea bună cu auto-reglarea mea este că după 10 minute m-am oprit și am plecat și eu definitiv în altă cameră după ce alternativ, i-am urmărit să le mai zic câte ceva, apoi am plecat iar, apoi iar m-am întors. Mecanismul acesta de supraviețuire al meu l-am recunoscut imediat, de a nega orice trăire și a face ceva, a citi ceva nou pentru a învăța, de a întreprinde ceva nou pentru a uita de cât de greu este. Deși în ansamblu sentimentul pe care îl am este că mă descurc, că fac față situației acasă, de fapt nu este așa tot timpul. Fricile cele mai profunde ies la suprafață. Nevoia de control e acolo, adeseori mai mare. Un alt mecanism de supraviețuire pe care l-am revăzut a fost acela de victimizare – nimeni nu mă înțelege, nimeni nu mă ajută, fac totul singură.

Nu a fost așa o dramă felul în care am reacționat aseară, față de dramele pe care le făceam eu de obicei și pe care aș putea să le fac. Însă am văzut teama din ochii copiilor. Am văzut cum și la ei propriile mecanisme de supraviețuire se întăresc cu fiecare secundă care curge, să facă față nu doar izolării, ci și unei mame care a izbucnit și își varsă în relația cu copiii propriile frustrări. Îmi e greu că fac asta, mă doare, însă știu din toată experiența mea de mamă și de psiholog că acesta e algoritmul uman și natural al traumei. Așa funcționează lucrurile, până când începem să ne uităm la mecanisme și astfel, ele își mai pierd din putere și rigiditate.

Astfel, întâmplarea de ieri m-a făcut să simt pe pielea mea ceea ce am spus în emisiunile TV și la radio, ceea ce spun în cursurile mele actuale – acesta nu este timpul pentru a stabili reguli noi în relația parentală. Nu este timpul pentru învățăminte sau deprinderi noi de viață. Nu este timpul pentru limite, pentru îndreptare de comportamente. Acesta este un timp în care copilul nostru adună în sufletul și corpul său o traumă colectivă, una personală și de familie. În toamnă când se va întoarce la școală, comportamentul copiilor va arăta ceea ce simt ei acum. De aceea, prioritatea noastră, de părinți, este să căutăm feluri de a ne auto-regla emoțional, pentru copii și pentru noi înșine. Nu deprinderile pe care vrem noi ca ei să le dobândească îl vor ajuta în perioada aceasta, ci relația noastră cu ei. Bunătatea noastră. Iar bunătate înseamnă să îi dai un dulce în plus, să îl lași mai mult la tv uneori, nu să ai presiunea că lucrurile trebuie făcute așa sau pe dincolo și apoi să îi reproșezi că nu face nimic.

(Imagine de Gerd Altmann, Pixabay)

Sigur, e important să punem accent pe a petrece timp cu copilul, pe a ne juca cu el, pe a îl asculta. E foarte important. Dar să nu uităm că și nouă ne va fi greu să facem acest lucru. E important să fim buni și cu noi. E important să ieșim din idealizarea acestei perioade de stat acasă în care cad și eu când apar mecanismele de supraviețuire. M-am trezit și eu cu o stare de șoc în inimă la gândul că nu profit de apropierea cu copiii mei, că nu fac bine și această presiune ne face mai mult rău. Viața merge înainte, hai să încercăm să ne auto-reglăm emoțional, însă dacă nu ne iese mereu, nu uitați că avem timp să reparăm și după ce trece pandemia.