Comparația este un act de violență împotriva sinelui” (Comparison is an act of violence against the self) – Iyanila Vanzant.

Sunt convinsă că fiecare dintre noi am fost comparați la un moment dat în viața noastră. De către părinți, de către profesori, prieteni, sau de către noi înșine. Într-un fel e natural să ne comparăm, pentru a avea repere asupra a cum suntem noi, pentru a ne raporta mai bine la cei din jur și la noi înșine. Comparația duce apoi la competiție, care, așa cum o percep eu, este o acțiune care produce o anumită energie. Această energie născută dintr-o frustrare sănătoasă, în cantitatea care trebuie, este bună. O astfel de competiție este bună, fiindcă ea poate duce la evoluție.

Azi însă nu despre competiția bună aș vrea să vorbesc, ci despre aceea care doare. Felul în care am fost comparați de persoanele semnificative din viața noastră doare, fiindcă a fost însoțit de mesajul că nu suntem suficient de buni. Nu cred că știu pe cineva care să nu spună că îl doare până în străfundul ființei sale acest not being good enough sau not being enough, credințe atât de bine aduse conștiinței persoanelor care merg către sine de dr. Brene Brown. Așa că miza reală în competiția destructivă pentru sinele nostru este să căutăm să ne demonstrăm nouă înșine (sigur, inițial părinților) că suntem nu suficient de buni, ci foarte buni! Iar această miză nu ține cont de durerea de dedesubt. Nu prea mai ține cont de nimic….

(Credit foto – Pixabay)

Ok, am lămurit competiția cu ceilalți. Însă sigur-sigur ați făcut și voi măcar o dată o afirmație care pare un pas către evoluția personală: “Eu sunt, eu vreau să fiu în competiție cu mine însumi / însămi”. Internetul și unele cărți motivaționale sunt pline de astfel de citate (spre ex., “Singura competiție care contează este cea cu tine însuți”). Dacă ne uităm la acest îndemn pe care ni-l dăm, nu avem cum să nu observăm că vorbim de două “persoane” din interiorul nostru – eu și cu altă parte din mine. Sunt, de cele mai multe ori, părți de copil, părți foarte mici. Iar când intru în competiție cu mine însămi, părțile vor fi astfel: una foarte competitivă, cu multă vivacitate, iar cealaltă mai leneșă, mai procrastinatoare, mai relaxată – o parte care vrea să stea. O parte care o oprește pe cealaltă din a-și atinge scopul. Voi da un exemplu. Să presupunem că sunt o persoană care aleargă în fiecare dimineață, sau care face mult sport (care citește mult. care muncește mult, orice mult) și își propune de fiecare dată să alerge și mai mult. În prima dimineață după ce am luat hotărârea, mă trezesc mai târziu și nu îmi iese să alerg cei 3 km în plus, fiindcă mă trezesc târziu. A doua zi iar nu îmi ies cei 3 km, fiindcă dintr-o dată realizez că m-am întârziat, făcând treburi prin casă. A treia zi mă trezesc și o iau la alergat, dar nici nu încep să alerg bine, că îmi dau seama că nu mi-am luat tricoul care trebuie pe mine și asta mă împiedică să give the best of me. Sunt sigură că toți cunoașteți această dinamică internă, într-un fel sau altul, în viața personală sau profesională. Iar conflictul care începe arată astfel:

“Iar nu reușesc ceea ce îmi propun! Dom’le, cât o fi de greu să mă trezesc la timp? De ce nu pot să fac și eu o dată ce îmi propun? De ce sunt leneș/ă? Nu sunt în stare… nu pot….nu sunt ca X care, uite cum face! Îmi e greu să recunosc, dar avea dreptate tata…”

În acest conflict, partea identificată cu persoana semnificativă care ne amintea (o parte de câțiva anișori, dar cu multă energie agresivă) că nu suntem good enough o ceartă pe cealaltă care parcă pune bețe în roate (tot o parte de copil). Este ca și cum psihicul nostru găzduiește un conflict între doi copii mici, unul care ceartă și vrea să fie better, the best, fiindcă acum nu e good enough, celălalt care zice “Nu am chef, nu pot, nu vreau...”.

Nu aș ști ce să vă spun să faceți cu acest conflict intern care e dat de competiția cu sine. Nu cred că se lămurește dacă luăm partea unei părți. Cred că slăbește și duce într-o zonă mai bună dacă le cunoaștem pe amândouă. Dacă le înțelegem motivele fiecăreia dintre ele pentru care au devenit așa rigide. Motivul pentru care una e așa competitivă, iar cealaltă așa leneșă. Dacă le acceptăm și dacă le dăm dreptate că au luat deciziile pe care le-au luat la vârsta aceea mică. Sigur va slăbi conflictul, în timp ce noi fie vom alege să alergăm cei 3km în plus, fie nu. Fiindcă, așa cum spunea mult-iubita Pema Chodron,

“Ne construim puterea interioară prin îmbrățișarea totală a experienței noastre, atât a părților noastre încântătoare, cât și a celor dificile.”

(“You build inner strength through embracing the totality of your experience, both the delightful parts and the difficult parts”.)