Pentru că mă fascinează oamenii, folclorul și credințele vechi ale oamenilor. Pentru că mă intrigă explicațiile pe care noi, oamenii ni le dăm pentru lucruri pe care le observăm, fenomene, experiențe. Și pentru că deochiul este un concept românesc, bine explicat și analizat de români, azi mi-am propus să scriu despre el.

Când auzim vorbindu-se despre deochi, remarcăm că, în general femeile sunt cele care se tem și conversează despre deochi. De ce? Fiindcă femeile sunt cele care observă dinamici subtile, ele sunt mai intuitive, stau jos pe scaun, vorbesc una cu alta, privesc mimici, limbaj corporal și își dau cu părerea. Când bărbații vorbesc despre deochi, ei povestesc că mama, nevasta, sora a zis că cineva deoache sau e deochiat. Deci, deochiul trece prin intuiția și analiza femeilor, chiar și atunci când e pomenit și de bărbați. Ce au observat bine femeile românce este dinamica deochiului:

** Persoana X admiră persoana Y, iar persoanei Y i se face rău. Pentru a contracara acest rău, pentru a proteja persoana Y (de cele mai multe ori un copil mic, care e mai lipsit de apărare, sau o persoană sensibilă, și ea mai lipsită de bariere de protecție), femeia îi pune o ață roșie. Persoana Y trebuie să poarte ceva roșu, ca să oprească puterea deochiului.

Păi de ce se întâmplă un lucru rău ca urmare a unei dinamici de admirație dintre persoanele X și Y?

Ce se întâmplă în deochi mă preocupă și pe mine, prin prisma psihologiei ființei umane și a mecanismelor sale și asta aș vrea să explic acum din două motive:

1. Ca să fim atenți când admirăm pe cineva la felul în care o facem. Ce se întâmplă în interiorul meu când admir pe cineva?

2. Ca să învățăm să admirăm o persoană și să o apreciem într-un fel benefic pentru toată lumea! ?

Așadar, ce se întâmplă, concret într-o situație de deochi?

Să luăm un exemplu. Presupunem că un copil de 12 ani este foarte talentat la gătit și gătește o parte din mâncarea de Paște. La masă este invitată toată familia și toată lumea îl laudă pentru cât de delicioase sunt bucatele. Remarcile admirative sunt de tipul

** Mânca-l-ar mama pe el de băiat frumos și deștept! Să-l pupe mama pe el! – tonul pe care e rostită această propoziție este unul admirativ, afectuos și plin de atracție către talentul acestui copil. Este multă energie viscerală pusă în această afrimație.

** Ia uite-te dom-le, cât talent are copilul ăsta! – tonul este unul admirativ care pune și un pic de distanță între mine, cea care admiră și băiat.

Și exemplele pot continua. Însă toate au două componente comune de agresiune implicită, mascată sub forma drăgălășeniei forme pe care am reușit să le identific. Posibil să fie și altele.

Una dintre ele este un soi de voluptate de a mânca pe cineva. Știți cum unii copii mici se tem să se ducă la culcare de frică că vine un monstru și îi mănâncă? Dar oare există vreo legătură între această teamă de a fi mâncat și pupatul voluptuos, cu un fel de supt și de mușcat al pielii bebelușului, pe care îl fac mulți dintre noi? Vă amintiți și voi să fi fost vreodată pupați, supți de obraji și mușcați de drag de câte o persoană adultă, atunci când erați copii? Atunci știți despre ce vorbesc.

Ei bine, aici e o bucată de agresivitate. Fiindcă a mânca pe cineva e un gest agresiv. Nu e nimic în neregulă să ne bucurăm de drăgălășenia unui copil mic, însă trebui să fim non stop cu ochii la el, să vedem ce îi place și ce nu, ce e prea mult din cum îl smotocim.

Așadar, această admirație amestecată cu voluptate implică ideea că persoana care admiră vrea să se înfrupte din energia acestui copil. Deochiul se întâmplă pentru că acest copil nu are barierele de protecție ridicate. Drăgălășenia, talentul acestui copil sunt minunate, sunt atât de atrgătoare, încât vreau să iau și eu o gură din ele, să am și eu o bucățică din minunăția asta! Aici e agresiunea mea, când mă înfrupt din ceva ce nu e al meu și nu sunt invitată să particip.

Un al doilea fel de admirație este acela în care admir și invidiez și, deci, pun distanță. Adică admir, invidiez și resping. Și în a respinge este tot agresiune. Așadar, deochiul nostru se întâmplă și când admir, invidiez și, implicit resping copilul. Agresiunea se întâmplă pentru că persoanele adulte nu sunt conștiente de invidie și nu pun limite persoanei care deoache copilul / persoana fără protecție.

Așadar, cum să admirăm într-un fel în care nu agresăm?

Întâi avem nevoie să fim conștienți de puritatea sau impuritatea admirației noastre. Este ea din prima cetegorie, aia în care mă înfrupt din ceva bun ce nu e al meu? Aia în care prădez? Sau e din a doua categorie, cea în care invidiez și resping? Observ, mă înțeleg și pe mine că vreau și eu să am ceva bun, că mi-e ciudă că nu am fost și eu susținut/ă în talentul persoanei pe care o admir. Îmi plâng frustrările.

Apoi admir mai gol, goală de poftă și de invidie. Admir doar de dragul persoanei. O apreciez. O văd. Asta înseamnă admirația – să vezi ce face persoana, să vezi și să apreciezi efortul și munca, să vezi drumul pe care l-a străbătut pentru a fi și sa face ceea ce face acum.