Sigur ați auzit această expresie de la părinți, dacă nu cumva ați folosit-o și voi atunci când descrieți momentele de conflicte cu copiii voștri. Unii dintre părinți explică această dinamică prin faptul că au un copil foarte matur, care le ține piept în discuții cu argumente și contra-atacuri vrednice de adulți. Ceea ce e adevărat. Alți părinți vor să spună că în momentele de ceartă, încep ei înșiși să se poarte ca un copil. Accest lucru este și mai adevărat!

Ce se întâmplă când ne certăm parte-n parte cu copiii noștri?

Răspunsul este că regresăm. În 99% din cazuri regresăm la o vârstă de copil. Cu alte cuvinte, conflictul pe care îl avem în acest moment cu copilul nostru reprezintă un trigger puternic pentru trăiri, emoții și reacții corporale reprimate la o vârstă mică. Mai jos, câteva exemple.

• Copilul tău te minte, deși i-ai spus în nenumărate rânduri că greșeala mărturisită e pe jumătate iertată :). El te minte în continuare, iar tu îți ieși din fire. Avem o situație de conflict – minciuna copilului generează conflictul intern al părintelui. Părintele face puțin soul-searching și își amintește că și tatăl său îl certa sau îl pedepsea aspru pentru minciună. Aceste pedepse însă nu l-au împiedicat niciodată să mintă, ba dimpotrivă. Trăirile reprimate din momentele în care venea pedeapsa și cele în așteptarea ei sunt de groază, neputință și blocaj. Și furie, revoltă că “Ce e asta? Eu doar te mint pentru că nu se poate altfel cu tine! Dacă îți zic adevărul te superi, atunci ce altă soluție mai am?” Toate aceste se întâmplau în viața părintelui la vârsta sa de copil. Toate aceste senzații corporale, sentimente au fost reprimate. Iar acum când propriul copil face același lucru, toate se trezesc de acolo de unde erau ferecate și o iau razna în sistemul nervos al părintelui. Părintele adult nu e în pericol, însă partea de copil din el crede că este iar în pericol! Fiindcă partea aceea de copil este… copil! Minciuna generează acest conflict intern și extern! Așa că doi copii se ceartă.

• Copilul tău nu vrea să se spele pe dinți. O iei razna de fiecare data când nu vrea să se spele, fiindcă povestea ta e că atunci când erai mic, erai și tu certat legat de lucruri care privesc igiena corporală. Fiindcă unul din părinții tăi erau ipohondri. Și iar te cerți cu copilul parte-n parte! Copilul din tine, cu copilul tău. Doi copii se ceartă.

• Copilul tău nu își face prieteni la școală. Acum, ca părinte te dai de 3 ori peste cap în fiecare zi și vii cu strategii de playdates, vorbești cu toți părinții și copiii, îți înscrii copilul la o mie de lucruri frumoase, ca el să socializeze. Această lipsă de prieteni a copilului tău îți scoate la suprafață propria neputință de a lega prietenii atunci când erai mic. Și te cerți cu copilul tău parte-n parte, că nu poate mai mult pe plan social. Adică doi copii se ceartă.

Și exemplele pot continua. Astfel de conflicte au loc săptămânal măcar, uneori chiar zilnic.

Ce e de făcut atunci când ne certăm parte-n parte?

Ca să nu se mai certe doi copii parte-n parte (cel din noi cu al nostru), avem nevoie să ne creștem partea de adult, aia sănătoasă de părinte, care știe ce se întâmplă cu el și cu fiul sau fiica sa. Însă asta nu o putem face fără să ne aplecăm către partea noastră de copil care se ceartă cu copilul nostru. Copil din noi care e speriat și singur. Ce obișnuiam să fac eu după o astfel de ceartă era să mă simt extrem de vinovată și îngrozită de reacțiile mele infantile. Dar pentru că starea asta era greu de conținut de una singură, mă duceam repede la o carte. Care să mă învețe un pic ce să fac. Nu zic că nu era bine. Era. Dar nu fix atunci, după ce greșeam. Mai încolo, a doua zi, ar fi fost mai bine. Atunci, seara, după ce mă certam cu copilul parte-n parte, când mă duceam să deschid cartea, era ca și cum pedepseam copilul ăla din mine. Era ca și cum îi ziceam:

“Poftim. Ai luat nota patru la purtare. Acum treci și învață cum să te porți. Ia cartea de aici și citește.”

De asta are nevoie un copil care greșește?

Cum ar fi să schimbăm atitudinea aceasta față de noi atunci când ne certăm cu copilul nostru, parte-n parte? Cum ar fi ca, în loc să îl pedepsim și să deschidem o carte cu învățăminte, să îl luăm în brațe și să îi spunem că știm că e greu să fii părinte și să ți se apese butoanele zilnic? Cred că ar fi bine. Cred că lumea ar fi un loc mai bun cu mai multă compasiune față de sine.

(Credit foto – Tamara Menzi, Unsplash.com)