După mult timp în care au conviețuit împreună, lipite una de cealaltă, Femeia a hotărât într-o zi să o cunoască pe cea care îi făcea viața un calvar – pe Vină. Așa că a invitat-o la un ceai. Pe canapea. S-au privit una pe alta. Fățiș, direct în ochi. Nu subtil. Femeia se aștepta să găsească o cu totul și cu totul altă făptură în Vină – una modestă, umilă, care privește în jos, nu care cere ceai și prăjituri și care nu se sfiește să afișeze un plictis imens atunci când tăcerea umple camera. Dar Vina nu era așa. Era măreață și încrezătoare, ca și cum își știa bine rostul în viața Femeii. Extrem de elegantă, ocupa aproape toată canapeaua, șezând picior peste picior, parcă abia așteptând să o surprindă pe Femeie cu ceea ce avea să îi spună în conversația lor.

– Nu mă așteptam să arăți așa, îi spuse Femeia.

– De ce? întrebă Vina, nu din curiozitate, pentru că știa deja răspunsul. Ci pentru că abia aștepta să meargă dialogul în direcția Adevărului.

– Credeam că ești ca mine atunci când ești lipită de mine: cu privirea-n pământ, singură și chinuită de dispreț, de frică și de ocările pe care mi le zic singură atunci când vreau să fac ceva pentru sufletul meu.

– Aș! Nu sunt nici modestă, nici umilă, nici nu mă simt vinovată pentru stările grele și complicate pe care le ai din cauza mea. Nici pentru toate lucrurile bune la care renunți atunci când mă chemi pe mine să-ți ocup spațiul și să preiau controlul.

– Dar nu eu te chem! exclamă furioasă Femeia.

– Nuuu? Dar cine? exclamă cu satisfacție Vina.

– Tu înțelegi că vii singură? De la mama, de la străbunica, de nu știu unde, dar tu vii și nu mă lași să îmi trăiesc viața așa cum vreau!

– Nici nu mai contează de unde vin și de când exist. Ceea ce contează este că te amăgești singură că eu nu te las să îți asculți nevoile. Când tu, de fapt, mă chemi tocmai ca să ai o scuză că nu ți le poți asculta. Spui: “Dom’le, ce mă fac eu cu sentimentuil ăsta copleșitor de Vinovăție? Eu aș face chestii pentru mine, dar ce să vezi, mă simt extrem de vinovată când nu mă ocup de familie, copii, soț, părinți, job!” I’m not buying it. Și nici tu, în adâncul tău.

– Aș vrea să mă lămurești. Poate că în adâncul meu știu, dar acum nu văd.

– Să presupunem că vrei să ieși o dată pe săptămână la cină cu prietena ta. Și încă o dată la sport. Și încă o dată (dacă ești single), să te întâlnești cu un bărbat. Bunătățile astea sunt doar pentru tine, așa e? Doar și doar pentru tine. Nu pentru copiii tăi (mă rog, există efecte adiacente pentru ei, din această grijă a ta față de tine). Aceste delicii ale vieții ți-ar da o stare de bine și ai simți că plutești, că viața e bună.

– Păi da! Și apoi vii tu, nechemată!

– Verifică asta, te rog, dacă vin nechemată. Ce se întâmplă cu copilul tău cât ție ți-e așa de bine fără el? Dar cu partenerul/a? Dar cu mama sau tata? Cine are grijă de casă? De teme? De joacă? De curat? Dacă tatăl nu se descurcă cu copilul, cel mic plânge, iar cel mare se supără pe tine? Te descurci tu cu toate astea?

– Nu, nu mă descurc. Mi se face frică.

– De ce anume ți se face frică?

– Că îi fac rău copilului. Că se degradează relația de cuplu și apoi o pierd, din cauza mea.

– Ce rău să faci copilului când tu ai grijă de tine și de el are grijă altcineva? Da, dacă ieși de trei ori pe săptămână și el e singur și neîngrijit, e just să mă chemi pe mine, Vina. E locul meu. Dar dacă el e bine îngrijit, atunci tu cauți o scuză ca să nu fii fericită. Să nu fii bine. Fiindcă, în adâncul tău, simți că nu meriți binele.

– Da. Așa simt…Că nu merit binele. Cât de ciudat e…Îmi este frică să îmi fie bine. Nu pot să o depășesc pe mama, căreia nu i-a fost bine.

– Da, ai nevoie să îi fii loială ei. Dacă ei nu i-a fost bine, nici ție nu trebuie să îți fie. Dar ți s-a susținut vreodată binele? Te-a oprit cineva când erai mică din responsabilitățile specifice fetițelor să îți zică: “Gata! Oprește-te! Ocupă-te de tine! Fac eu treaba în casă. Treaba ta e să crești mare, să te cunoști, să vezi ce îți place. Să vezi cum îți place ceea ce îți place.”

(Art by Kim Mantelers – who supports girls. And loves her mom. And who is so cherished by her mom)

– Nu. Nu m-a oprit. Uneori nici nu a fost nevoie să îmi zică cineva ce am de făcut. Pur și simplu mă apucam singură.

– De ce?

– Ca să am grijă de mama, de tata, de bunica. Să nu aibă loc conflicte. Să nu se supere pe mine.

– Da, ca lor să le fie bine. Și poate după aceea, ar fi avut și ei răgaz și atenție pentru tine. Ai avut grijă de ei și de relații. Fii cuminte, fii politicoasă, nu supăra, nu te înfuria! Fă aia, drege ailaltă. Totul ca să fie bine în jurul tău. Și apoi, să îți fie și ție bine.

– Exact. E ca și cum tot faci curat în casă și zici că te poți liniști abia după ce termini curățenia. Adică mă amân pe mine, până când termin.

– Și tu știi cum curățenia nu se termină niciodată! strigă Vina.

– Știu!

Femeia suspină… De tristețe, dar și de ușurare. Fiindcă atunci când te apropii de adevărul tău, oricât de dureros ar fi, se face bine în tine. Se face mai ușor înăuntrul tău.

– Deci de asta te chem… Fiindcă nu știu, sau îmi e frică să îmi fie bine. Fiindcă nu am înțeles că e ok să îmi fie bine. Că e imperios chiar!

– Mai mult… Mă chemi fiindcă te temi că nu meriți să îți fie bine.

– Nu înțeleg asta, răspunse nedumerită Femeia.

– Ba da, înțelegi. Dar, fie, exprim eu pentru tine. A percepe că nu meriți să îți fie bine, înseamnă a simți o durere profundă că nimeni nu ți-a susținut binele când ai fost mică – din neștiință, din propria durere, nu mai contează asta pentru tine. Înseamnă să te întrebi de ce tu nu meriți. Înseamnă să simți teroare că nu ai valoare, că nu contezi – pentru persoanele de atașament și, mai apoi, pentru tine.

– Doamne…

– Așa că, de-aia mă chemi pe mine, Vina. Fiindcă e muuuult mai ușor să mă simți pe mine, Vina, Vinovăția că faci ceva pentru tine, decât groaza aia că nu meriți binele. Care e groaza că nu ai fost îngrijită, iubită, susținută, valorizată, văzută.

– Doamneeeeee!

– Da, așa zi: “Doamneee!” Înțelegi că sunt protectivă cu tine acum? Mă tot învinovățești pe mine, Vina – ca să ne și jucăm un pic când vorbim de lucruri grele. Dar, de fapt, într-un fel, eu te protejez de nebunia aia de groază.

– Așa e…

– Și mai am un rol…

– Nu, nu îmi mai zi…Te rog… Hai să rămân azi doar cu ce mi-ai spus. E deja prea mult.

– Așa e.

– Păi și eu ce fac acum? Cu tine, Vina, cu ceea ce ascund din mine cu ajutorul tău?

– Păi nu știu…. Ne ai pe amândouă. Te mai duci la ce ascunzi (frică, groază, durere, furie, vulnerabilitate), fiindcă ești tot tu și fiindcă știu că te vrei, că vrei să te recuperezi pe tine înapoi. Iar când îți e prea greu, mă chemi pe mine și te mai simți vinovată un pic. Te plimbi între noi, în timp ce ieși și tu un pic din treburi și cultivi binele, atât cât poți.

– Adică…

– Adică ne ai pe noi, părțile tale complicate și dureroase, mici ca vârstă, by the way. Si în paralel aduci și binele. Bunul tău din viața ta de femeie – iubire, artă, sport, muzică. Tot ce îți place și îți face bine. Și apoi te descurci și cu noi, astea mici. Și cu copiii tăi. Și cu partenerul / a de cuplu. Dă-ți bunătăți, Femeie!

Femeia zâmbi….Începea să îi placă de Vină…Să înțeleagă cât de protectivă a fost cu ea. Și cât de multe îi arată despre ea.

Și da, avea de gând să își dea bunătăți.