Conversația lor fusese altfel de data asta. El îi povestea la telefon că Rusia a invadat Ucraina în noaptea de dinainte. Vocea îi era plină de durere și de un ceva mai presus de granițele unei țări. De un ceva uman pe care, dacă îl lași să îți pătrundă corpul, te aduce în contact cu cerul și pămîntul deopotrivă. Cu frumosul și urâtul. Cu iubirea și suferința. Cu orice două lucruri contradictorii. Ea a lăsat ce îi trimitea vocea lui să i se impregneze în corp și a simțit durerea acestui război. Inumanitatea lui. Cum un lider grandoman și psihopat poate avea atâta putere de destrucție. ‘Te iubesc’ au fost ultimele lor cuvinte unul către celălalt din conversație.

Mi-a plăcut să le ascult povestea. Și am lăsat-o și eu să mă pătrundă, fiindcă, asemenea ei, nici eu nu mă lăsasem atinsă de războiul din Ucraina. Nu știu de ce nu mă lăsasem. Probabil pentru că îmi e foarte frică de trupele sovietice care în al doilea război mondial au făcut atâta rău local. Femeilor. Știu povestea bunicii mele îndeaproape. Și poate că am înghețat și nu am lăsat știrile să se apropie de mine. Însă povestea acestor doi oameni care se iubeau mi-a adus căldură. Pentru că ea cuprinde ceea ce este atât de uman și ceea ce spunea Gabriel Garcia-Marquez în romanul său Dragostea în vremea holerei: ‘Love becomes greater and nobler in calamity‘. Cu alte cuvinte, ceea ce acest autor iubit de mine spunea și nu știa atunci, era că în vremuri grele, our nervous system needs soothing. Sistemul nostru nervos are nevoie de alinare.

În Somatic Experiencing (metodă superbă și blândă de lucru cu trauma, mulțumesc Florentina Niculescu că ai adus-o aproape de terapeuții din România!) există un concept numit pendulare. Simplu spus, pendulare de la greu la bine. De la traumă la acum e totul bine. De la groază, la liniște. De la pericol, la siguranță. Acest concept, pe care de foarte multe ori ființa umană și mamiferele îl declanșează automat, pentru a TRĂI bine, poate fi interpretat ca fiind negativ, însă nu e. Este acolo pentru a ne reaminti că avem nevoie să trăim viața, așa cum e ea. Cu de toate. Cu bine și rău. Pentru ca sistemul nervos să înțeleagă că este flexibil și adaptabil și că se poate descurca cu orice. Iar ceea ce am văzut în conversația dintre acel bărbat și acea femeie a fost fix această pendulare. Deși parcă ei se simțeau oarecum vinovați de faptul că trăiesc această iubire în timp ce oamenii mor în țara alăturată și descriau iubirea ca o suspensie, ca pe o ieșire din realitate, eu de fapt am văzut-o ca pe un mecanism sănătos și bun de auto-reglare emoțională. Atunci când în exterior se întâmplă lucruri (g)rele, avem nevoie să găsim în interior și în relațiile bune cu cei apropiați acea alinare care să ne arate că viața e încă bună. Acel englezesc soothing, cuvânt care pentru mine este de neegalat, acea mângâiere care să ne redea încrederea că viața poate fi iar bună, chiar dacă acum nu e. Acel ceva despre care Viktor Frankl spunea – Când nu mai putem schimba situația, suntem provocați să ne schimbăm pe noi înșine.

Ieri am revăzut sloganul din anii 60, Make Love, Not War. Și el descrie această pendulare a sistemului nervos de la rău la bine, de la pericol, la siguranță. De la război, la iubire.

Photo by Ben Mater on Unsplash

Am obosit de atâta adaptare din timpul pandemiei. Acum acest război rău. Știu că mulți îl simțim, mai mult sau mai puțin conștient. Poate că aceia dintre noi care nu prea îl simțim, avem nevoie de o conversație precum cea pe care am ascultat-o ieri, pentru a lăsa durerea să ne pătrundă. Avem nevoie să o simțim, fiindcă și ea e tot viața noastră. Poate că cei care simt prea tare frica au nevoie de soothing. A lot of it. De la orice ființă apropiată și bună.