Haideți să stabilim un lucru și să nu ne mai îndoim asupra lui – ori de câte ori vorbim despre copiii noștri, vorbim despre noi. Hai să o spunem pe aia dreaptă, că ne place să vorbim despre ei, fiindcă e mai ușor să ne mai lăudăm și noi așa. E un mod mai simplu și mai altruist de a cere atenție și a fi văzut. Dar nu e nimic rău în asta. Suntem generații întregi de nevăzuți și vrem și noi să ne povestim. Vorbesc despre ce achiziții noi a mai făcut bebelușul? Sigur, vorbesc despre programul lui, deci despre al meu și despre ce mai fac eu. Povestesc despre realizările lui de la școală? Păi cine le-a susținut, emoțional, financiar, cu cicăleală – nu eu? Vorbesc ce chestii cool spune copilul? Păi al cui e copilul ăsta cool? De unde a venit? De la mine! Eu am acest copil cool, deci eu sunt cool! Și eu fac asta, nicio grijă. Și nu îmi e rușine. Și eu vreau atenție :-))). Și am învățat, de mică, să o cer în cele mai sofisticate moduri. Ca și mulți dintre voi! Cu grijă, să nu se vadă că cer.

Dar începusem să scriu despre altceva. Despre ce reproșuri aducem copiilor noștri și despre ce spun ele despre noi. După cum evidențiam mai sus că a vorbi despre copil de cele mai multe ori înseamnă a vorbi despre noi înșine, tot așa și în momentele în care mă cert cu copilul meu (parte-n parte, de cele mai multe ori, adică ambii de pe pozițiile de copil-copil) vorbesc tot despre mine. Conflictul părinte-copil este, atunci când nu e conștient, de cele mai multe ori copil-copil. Adică părintele regresează în poziția de copil și se ceartă cu propriul copil Și îi reproșează. Voi ați observat care sunt reproșurile pe care le aduceți copiilor? Iată-le pe cele mai multe dintre ele, decodificate din alte fraze pe care le rostim noi, părinții! Pentru părinți diferiți, spre exemplu reproșul “Te-am rugat de 1000 de ori să îți faci curat în cameră!” poate să aparțină uneia sau mai multora din următoarele decodificări:

• Nu mă ajuți niciodată!
• Nu mă asculți!
• Nu mă respecți!
• Nu îți pasă de mine!
• Nu mă ajuți!
• Mă agresezi!
• Mereu te cerți cu sora ta și mi se face frică!

Iar decodificarea celor de mai sus se reduce la una sau mai multe din următoarele credințe despre sine că:

• Nu sunt important/ă.
• Nu sunt în siguranță.
• Eu nu contez.
• Nu sunt iubit/ă.
• Sunt neputincios / neputincioasă.
• Sunt un nimic.
• Nu merit.
• Sunt inadecvat/ă.
• Sunt defect/ă.

Toate sunt credințe izvorâte din traumă. Nu sunt sentimente. Ci convingeri. Beliefs. Sentimentele asociate lor sunt frică. Neputință. Adeseori teroare. Vulnerabilitate din lipsa de protecție. Furie care acoperă cele anterioare. Vinovăție care acoperă cele anterioare.

Da. Asta trăim și în relația cu copiii noștri. Și la muncă. Și în cuplu.

Dar nu e rău. E bine. Fiindcă așa mai aflu lucruri despre mine. Mulți oameni îmi spun că nu au amintiri și nu mai știu ce lucruri să afle. Dar nu contează asta. Emoțiile alea sunt vii, sunt acum, în prezent, venite din trecut. Ele sunt povestea. Convingerile sunt povestea. Iar reproșurile pe care le aducem copiilor (și nu doar lor, ci și partenerilor de cuplu, prietenilor, colegilor) ne spun deja ce s-a întâmplat cu noi. Am fost neimportanți, nu am contat. Am fost neputincioși, fără protecție. Am fost agresați. Vedeți ce multe povești aflăm despre noi din aceste reproșuri? Și ne mai mirăm că vorbim atâta despre copiii noștri, ca să ne mai lăudăm și noi un pic? Să fim văzuți și apreciați?

Așa că, luați reproșurile astea, mulțumiți-le că ies din gura voastră, apoi luați-le așa, ușor-ușor pe fiecare în parte. Cu grijă, că doare, apoi o să le facem mai puțin celor dragi. Promit că le facem mai puțin. Știți că am experiență!

“Ceea ce omida numește sfârșitul, maestrul numește fluture.” – Richard Bach