Am început să scriu acum câteva dimineți căutând citate profunde despre rămas bun, separare, despărțire definitivă, temporară mică, temporară îndelungată. Nu am găsit nimic care să mulțumească spiritul meu care devine ascuțit, în alertă, contradictoriu cu sine și cu lumea când vine vorba de goodbyes. Asemenea unei creaturi femeie care iese dintr-un pocal, în care stătuse să se amestece pe sine cu tot felul de poțiuni, să se ardă, să se panseze, să se metamorfozeze, să se enerveze că nu funcționează nimic din vrăjile sale, să se aline, să arunce elixirul pe jos că nu e bun de nimic, să îl strângă apoi disperată fiindcă muncise mult la el, să mai pună o lacrimă, o picătură de sânge. Nimic. Și mi-am dat seama de ce nu eram mulțumită. Fiindcă asemenea vouă, știu singură mult pe subiectul goodbyes. Fiindcă de când eram copilă, separările le-am trăit extrem de conștient, pe toate. Încă de când eram în intrauterin m-am separat de părți din mine. Apoi de mama, de care nu voiam nici în ruptul capului să mă separ. Nu așa, nu atât de mult, nu pe ascuns, nu singură. Apoi de iubiți, de copii, de oameni dragi. Și am văzut că în fiecare separare e o mică moarte pentru care trebuie să simt doliu și apoi o renaștere. Separarea e ca un nod pe care îl deznozi și apoi îl reînnozi cu persoanele pe care le iubești. Sau cu altele care vin după o separare definitivă.

Scriu aceste rânduri fiindcă o femeie foarte caldă și foarte deșteaptă mi-a sugerat să o fac săptămâna trecută, în urma unei conversații în care părea că știu multe despre separări. Atât de multe încât eram capabilă să desenez grafice despre cât durează greul, cum te obișnuiești, cum faci să umpli spațiul cu tine și cu celălalt în timpul separării de o zi. Și fiindcă îmi era tare dor de scris. Scriu despre separare, unul din lucrurile cele mai uzuale ale vieții, dar cu care noi ne descurcăm cel mai greu. Greu, pentru că nu ne-a învățat nimeni despre ciclul a fi împreună- a te separa – a reveni împreună. Nu ni s-a vorbit despre rămas bun, nu ne-a învățat nimeni cum se trăiește așa ceva. Greu fiindcă pentru mulți dintre noi, rămas bun-ul e ca moartea. Ceva iminent, dar despre care nu vrem să vorbim, fiindcă e ca și cum nu ne descurcăm cu el. Multe love songs au un element de goodye – Baby please dont go, Good bye Blue Sky, Good Bye my friend, Goodbye Forever, Time to say Good bye, Slow Goodbye, Never have to say good bye again, This aint goodbye, Another last goodbye. Gata, deja la sfârșitul acestei propoziții v-ați desenzitivizat un pic doar la auzul cuvântului goodbye, iar eu observ că încă mai am dificultăți cu el, fiindcă îl scriu când legat, când dezlegat :-))).

Pretextul acestui articol despre separare și pierdere este jocul. Îmi știți de mulți ani pasiunea pentru joc, care m-a fascinat inițial la copii, apoi și la adulți. Fiindcă jocul e viața și conexiunea în forma cea mai profundă. Și nu degeaba amestec jocul cu separarea. Jocul îi spune celeilalte persoane: “Îmi place de tine. Îmi place cu tine. Vreau cu tine acum, aici“. Iar acestea sunt mesaje fără de care nicio relație nu e posibilă, fie ea de parentaj, de cuplu, de prietenie. Nu se poate fără să râdem împreună. Nu se poate fără să te plac și să te vreau. Nu există. De ce amestec jocul și separarea? Fiindcă atunci când te separi, te separi de acel frumos pe care ți-l dă jocul, acel frumos. De-aia doare separarea, pentru că pierzi ceva frumos. Și pierderea doare. Iar separarea este parte din viață. Este parte din iubire. Iar fără ea nu există viața.

Bebelușii știu ce au nevoie să se vindece de durerea separării. Jocul Cucu-bau e inventat de ei și e primul joc care are loc în relația cu părintele. Bebelușul parcă ar zice: “Uite, când tu îți acoperi ochii cu mâinile, parcă trăiesc un pic din tensiunea separării de tine și o simt atâta cât să o proceseze sistemul meu nervos. Iar când tu iți îndepărtezi mâinile, eu te văd din nou și râd. Iar râsul mă ajută să mă eliberez de frică”.

La vârstele copilăriei, adolescenței și maturității cu toții fie am rostit cuvintele acestea, fie le-am auzit spuse nouă – După trei povești, ne culcăm. După încă 5 minute de alergat, strângem jucăriile. După ce mâncăm desertul de la restaurant, mergem acasă. Și urmează ce? – aici e cheia acestei conversații. Aici apare tumultul, cearta, conflictul. Pentru copil, pentru persoana care trebuie să rămână, aceste cuvinte sunt o prevenție, un fel de amenințare că, gata, s-a încheiat frumosul. Gata, trebuie să ne culcăm și astfel să ne separăm. Gata. Separarea e grea fiindcă implică pierdere. Pierderea frumosului. De-aia avem nevoie să învățăm să gestionăm rămas bun-urile. Fiindcă atunci când iubim, știm că există și o pierdere, și o moarte. Și mai știm că separarea înseamnă moarte și renaștere. Cu accentul pe ambele antonime, nu doar pe unul singur.

O să reiau un pic firul jocului, să vedem mai bine ce se întâmplă. Părintele zice: “Mai ai trei minute, trei ture”. Părintele speră ca băiatul sau fata să se obișnuiască și să nu plângă, să nu se frustreze. Să se obișnuiască cu ce, în timp ce aude ‘Mai ai trei ture?‘ Cu ideea că se termină frumosul. Cu ideea separării. Și e OK că părintele vrea asta, fiindcă se poate face. Dar doar după un șir mai lung de separare și reconectare cu frumosul și cu fun-ul. Însă în spațiul dintre separare și reconectare există o bucată de drum pe care avem nevoie să o gestionăm. Între deznodarea nodului și reînnodarea lui e un timp și un spațiu.

Joc / Frumos —————————Separare ————————Reconectare

În acest spațiu sunt cel puțin patru emoții care au nevoie să fie văzute și trăite. Tristețe, frică, rușine și furie. Și pe toate are nevoie copilul să le trăiască. Pe toate avem nevoie să le trăim.

• Tristețe, pentru că pierd bunul și frumosul.
• Frică că ce mă fac eu fără tine, ce se întâmplă cu mine în lipsa ta, ce se întâmplă cu tine când nu sunt cu tine? O să mă mai iubești? Frică că ce se întâmplă cu ce am pus amândoi în jocul ăsta, dacă se termină iubirea?
• Rușine că rămân. Dacă ție îți e mai bine fără mine, decât mie fără tine? Dacă tu te descurci și eu nu?
• Furie că mă lași. De ce mă lași? De ce nu mă vrei?

Deci, sfârșitul jocului e un rămas bun. Nu uitați asta. Un rămas bun temporar. Mâine începe altă joacă. Mâine petrecem iar timp împreună. Însă nu e suficient să audă despre această nouă reconectare și să trăiască această nouă joacă. E nevoie ca sistemul nervos să perceapă separarea și pierderea, să le proceseze. Iar asta se face prin plâns, tremurat, înfuriat cu un părinte care nu se sperie de aceste manifestări ale emoțiilor. E nevoie ca sistemul nervos să știe că rămas-bun-ul e temporar. Să se creeze o cunoaștere în corp, o cunoaștere care ne dă putere și claritatea că, după separare, viața e iar bună.

Iertați-mă, dar sfârșitul acestui articol îl voi scrie în limba engleză. Fiindcă engleza e pentru mine limba mea, doar a a mea. Toate jurnalele adolescenței mele le-am scris în engleză. Le lăsam împrăștiate prin casă, ca și cum aș fi zis – Dacă vrei să mă cunoști, dacă vrei să mă știi, nu e ușor să ajungi la mine. Trebuie să înveți limba mea. Până atunci engleza mă va separa de tine. I am an open book, but you need to learn my language. I dont just show you how my inside is. You need to work for that a little bit. Cam asta spuneam eu familiei mele. Cam așa fac și copiii noștri în tot felul de moduri subtile – vor să îi știm, să nu ne separăm de conținutul lor aparent ascuns.

So here is my ending of this article. There is some dying in every separation. When you love, you always live the possibility of loss. There is a death and there is a rebirth in each separation. And in between there is play. And there are many separations in love, and by love I don’t mean only romantic love. When you love, you always know you need to separate. Lovers say to each other We will always be together. What they mean is – we will definitely separate many times, as our love goes through cycles. And a cycle means a dying and a rebirth. But we will manage all these cycles because of our wisdom. And our wisdom comes from having lived many changes, having shed many tears of desperation, having trembled our fears, while at the same time holding on to the truth of play. Which is love.