În casa despre care o să vorbim azi trăiau numai femei. De toate vârstele – tinere, copile, adolescente și mature. Așa cum e nevoie la atâtea femei, era nevoie de cineva care să le conducă. Unele au zis că e mai bine să fie un bărbat leaderul lor, că el nu e cu atâta emoționalitate când trebuie luate deciziile legate de casă, iar ele făceau haos de multe ori. Altele au zis că e mai bine să fie o femeie șefa, fiindcă, dimpotrivă, și emoția și înțelepciunea sunt necesare. Apoi s-au luat la ceartă între ele discutând despre cum și bărbații au emoții și iau deciziile la fel ca femeile și că ce e cu atâta discriminare între bărbați și femei când vine vorba de a conduce. Că leadershipul este despre cum ești tu pe interior, despre capacitatea de îi inspira pe ceilalți, de a-i conține și susține și că nu are de-a face cu genul feminin sau masculin.

A durat mult timp gâlceava lor. Ani de zile. Timp în care au experimentat diferite șefe, care mai de care mai copile. Copile, dar cu principii. Cu rigiditate. Cu ” în viață lucrurile se fac așa, sau deloc”. Copile, dar cu putere de convingere. Cu forță. Copile care rușinau pe celelalte femei care trecuseră prin viață și erau mai înțelepte. Copile mici și agresive. Copile mici și extrem de împăciuitoare, atât de neconflictuale, încât mergeau până la anularea propriei persoane. Până într-o zi când au realizat toate că în tot acest timp, o femeie nu s-a amestecat deloc în conflictele lor. Femeia aceasta a stat deoparte și a privit tot ce se întâmpla în acea casă. Nu a intervenit fiindcă știa că încă nu avea influență. Ca să ai influență, nu poți interveni cu forța. Dar mai ales, ca să ai influență ai nevoie să simți, și apoi să știi că ești bună. Că ești măreață. Să simți în fiecare celulă a ta că “Your playing small doesn’t serve the world”** Și nici femeia aceasta nu era prea convinsă de cât de bună și măreață e. Copilele erau foarte agitate și nu aveau timp să vadă în jur. Ele conduceau după harta lor internă, care era extrem de limitată. Iar toate drumurile de pe acea hartă plecau din frică. Frica de ne-existență, de ne-valoare, de ne-iubire. Iar în acea zi, ele au realizat că nu le-a făcut să conducă din frică, oricare frică ar fi ea. Experiența atâtor ani le-a arătat că nu ai o viață bună atunci când punctul de la care pornești în a lua orice decizie este frica. Și abia atunci au văzut-o pe femeia înțeleaptă. Pe zeiță.

Le-a plăcut de ea copilelor. O voiau aproape de ele. Voiau lumina, blândețea, spiritul ei de neoprit. Au vrut-o șefă pe ea imediat. Iar ea a fost de acord. Deși le-a spus onest că încă nu e sigură pe măreția ei.

Treptat a început să facă puțină ordine în haosul acela. A început prin a le asculta și media conflictele. La baza tuturor conflictelor era puternica frică iremediabilă, ancestrală, parcă, de ne-existență și de ne-iubire. De pierdere a sinelui. Așa că zeița a instaurat o regulă – de azi înainte aveau să înceapă să se uite cu ochii mari una la alta, să fie curioase una de cealaltă și să se îngrijească una pe cealaltă. Le dădea voie să iasă din curte să caute iubire, acceptare, validare și în afară. Dar le spunea mereu că e mai bine să o caute în curtea proprie mai întâi.

(Painting – Clarissa Pinkola Estes)

Într-o zi, la ora medierii de conflicte nu au mai venit două copile, ci una singură.

– Cu cine ai tu supărarea acum? a întrebat Femeia.

– Cu tine, a răspuns copila.

– Și despre ce e vorba?

– Nu mai veau să găsesc apartenența, tot bunul ăla din viață prin a mă micșora pe mine. M-am micșorat de când mă știu, de frică să nu luminez mai mult ca cei jur. Să nu se simtă amenințați de mine. Să nu râdă de cât de specială sunt, așa cum au făcut-o. Și acum vreau să găsesc iubirea prin a fi așa, big, ca tine. Vreau și eu să fiu zeiță.

– Ahaa, înțeleg că tu vrei să faci același lucru, să cauți bunul, dar vrei doar să schimbi strategia. De la copilă modestă, vrei să fii zeiță.

– Da, cam așa ceva, a rostit fetița cu jind.

Șefa s-a uitat la ea cu blândețe amestecată cu fermitate.

– Nu ești încă gata pentru asta. E prea multă ardoare în dorința ta. E încă prea multă rigiditate. Vrei doar să schimbi strategia, fără a te uita la punctul din care pleci. Frica. Convingerea adâncă că tu nu meriți.

– Ești o îngâmfată! Te urăsc! Și pe celelalte fete de ce la lași? Ele cum pot să devină zeițe?

– Și pe tine te las. Și chiar te susțin. Tu ești deja, dar încă nu îți dai voie să fii. Încă îți e prea frică. Încă vrei să fii zeiță, dar ca strategie. Nu pentru că simți că ești.

Copila se porni pe un plâns amarnic.

– You are a cold bitch! i-a spus femeii.

– Așa îți par, știu.

– Și eu ce să fac până atunci? Până când sunt gata?

– Nu știu… Lasă-ți corpul liber să vezi ce vrea.

În acel moment, copila se relaxă puțin. Se opri din gândit, din dorit, din tânjit. Umerii începură să se miște ușor, în ton cu bătaia frunzelor în vânt. Gâtul îi acompanie umerii. Șoldurile începură să i se miște feminin și senzual. Tânăra fată începu să zâmbească, în timp ce Femeia îi zâmbea și ea.

– So … dance!

She smiled. And she danced.

** Marianne Williamson