Februarie 2006. Luni aflu că nu am luat examenul la ACCA. Mai aveam încă trei și urma să termin o calificare grea. Nu mi-a fost greu deloc cu vestea picării examenului. Marți trebuia să îmi vină ciclul. Eram în audit la Philips Corporate, în Eindhoven. Auditam cifrele anului 2005 și mă duceam la toaletă din1 30 în 30 de minute. Marți seara ajung acasă zâmbind către Jo: “cred că vom avea un copil!!” Miercuri nimic. Joi am făcut testul și….surpriza noastră imensă: pentru prima oară eram însărcinată!! Nu mai puteam de fericire!! Eram în al nouălea cer! Am sunat la centrul de moașe să mă programez să mă vadă. Doamna de la telefon mi-a zis că urma să mă vadă moașa în 3 săptămâni. Știam de la prietenele mele din România că acasă lucrurile se întâmplă urgent, de azi pe mâine. Acolo nu. Totul normal și natural. De aceea a trebui să mă resetez. Mai întâi urma să vină cineva la mine acasă în 3-4 zile după telefon, să îmi dea informații despre sarcină, abia apoi să mă duc la centru.

Îmi amintesc prima întâlnire în care moașa, îmbrăcată “civil”, nu in halat alb, mi-a povestit despre primele 3 luni de sarcină, mi-a spus că e posibil să nasc cu una din cele trei moașe. Am zis că vreau ecografie, însă dupa ce mi-a palpat abdomenul, mi-a explicat că nu e necesar. Mi-a zis că nu îi face bine bebelușușui să aibe atâtea radiografii și că prima pe care o voi avea ar fi la 20 de săptămâni de sarcina. Am ieșit afară ușor îngrozită, cu gândul acesta: “Aici în Olanda, nu numai că societatea e înapoiată în ceea ce privește rolul femeii la locul de muncă, ci și la nașteri!! Ăștia nu au auzit de doctori??”

(Yuri la 38 de săptămâni)

Însă, așa cum spuneam, m-am resetat. Am început să vorbesc cu prietenele mele din Olanda, nu cu cele din Romania, ca să nu înnebunesc de cap! M-am înscris la cursuri de sarcină, a fost așa frumos și natural totul! Pe parcursul celor 40 de săptămâni am cunoscut toate cele trei moașe, am avut fantezia să plec în România la 7 luni, ca să pot zbura cu avionul, și să fac cezariană acolo, am avut în total două ecografii în care l-am văzut pe Yuri și am fost cea mai fericită din toată viața mea de până atunci!

(mămăița mea, eu și Yuri – una din cele mai dragi poze!)

Acum pregătiți-vă pentru nașterea primului meu copilaș. Este uimitoare. Nu pun poze, că eram goală. Arată multe din tot ce e natural să se vadă, cordonul ombilical pe care l-a tăiat Jo, placenta etc).

Yuri trebuia să se nască pe 1 noiembrie. Luni 6 noiembrie m-am trezit și aveam la ora 10.15 control la moașa mea. La ora 9 am avut prima contracție. Ușoară și diafană, ca un fulg. Mai voiam. După 15 minute s-a repetat. Uau! Chiar începea procesul nașterii! A picat la fix consultația mea în următoarea oră. M-am dus la moașa, era Anne. M-a controlat și aveam dilatația 3. Ne-a trimis acasă. L-a rugat pe Jo să își ia liber, iar mie mi-a zis să fac o baie caldă, însă când aveau să se întețească contracțiile, să ies. Sau atunci când mi se rupeau membranele. Am făcut baie. Pe la 12 am ieșit din cadă. Erau contracții bune și puternice. Dureroase, dar din alea bune. Gemeam și umblam prin casă. Nu îl voiam pe Jo prea tare lângă mine, simțeam nevoia de o femeie! Eu cred asta tare tare, că la naștere avem nevoie de femei! Cred că asta este experiența noastră ancenstrală, de a fi înconjurate de femei la naștere. Deși Jo a stat la toată nașterea, a filmat, a făcut poze. Am sunat-o pe mama. Am sunat-o pe moașă, așa cum mi-a zis, când contracțiile au ajuns să dureze un minut și apăreau o dată la 2 minute și mi-a plăcut să fie acolo. Nu mai țin minte frecvența și intensitatea contracțiilor, dar parcă așa era regula. A venit acasă la ora 1. M-a controlat și aveam 6 cm. Mergea bine. I-a luat pulsul și bătăile inimii lui Yuri prin burtică. Era și el bine. Eram happy, cu dureri, dar în control. Anne îmi punea comprese calde și îmi masa spatele. Mai venise cu o stagiară tânără. Aveam încredere și în ea, chiar dacă nu avea copii. Anne avea 3. Mi se păreau mulți pe vremea aia ! La ora 13.30 m-a întrebat dacă mă răzgândesc și vreau să naștem acasă sau la spital, așa cum stabiliserăm inițial. Din cauză că în Olanda 70% din femei nasc acasa, căpătasem încredere în sistemul lor. Și prietene de-ale mele din alte țări născuseră acasă. Dar….nu am avut curaj. Am zis: “Naar het ziekenhuis”.

Și am mers cu mașina. Gemeam rău și plângeam pe scaunul din față. Voiam să se termine mai repede. Am ajuns la spital. Am primit o cameră. Anne mi-a zis să merg la duș. M-am dus, am stat acolo cu apa și cu Yuri în burtică, care simțeam că vrea să iasă. Peste încă 30 de mintute am simțit contracțiile alea puternice, de împingere. Gata, Yuri voia să iasă. Lucra și el la fel ca mine. Împingea. M-au ajutat să mă întind pe pat. Anne îi lua pulsul lui Yuri, eu eram ok. După 45 de minute au hotărât că ne e mai bine la amândoi să facem epiziotomie, adică să mă taie un pic. Și atunci bum, Yuri a ieșit! La 16.07! Ce fericire. Am plâns și am râs și nu mai știam ce e cu mine. Știu că Jo era super fericit. Mi l-au pus la san pe scump, în timp ce Anne mă cosea. Aveam colostrum. Ce senzație, să iasă lapte din mine! A supt. Și a fost miraculos. La două ore, la 6.30 eram deja acasă.

Nu-i așa că a fost o naștere frumoasă și caldă? Doamne…Da, veți zice că am avut noroc! Clar că am avut noroc. Însă am fost deșteaptă că m-am lăsat pe mâna moașelor, că am ales să nasc în Olanda. Să nu vin în România și să fac cezariană!

(Yuri în tummytub)

(Yuri, 3 zile mâncându-i nasul lui papi)

Experiența asta grozavă m-a ajutat să le nasc pe Anna și pe Kimmy în România și să fiu eu in mare stăpâna nașterilor mele. O povestesc un pic și pe cea a Annei, fiindcă vreau să evidențiez ceva legat de noi, mămicile care naștem.

(Yuri, Anna în burtică și Winnie)

I-am zis clar doctorului că știu să nasc. Că îmi cunosc corpul. De aceea, la Anna, deși contracțiile au început la 4 dimineața, eu m-am dus la spital când muream de durere. Cine era de gardă mi-a zis că nu au paturi. L-am crezut. Dar nu îmi păsa. I-am zis că asta nu am luat în calcul, dar că dacă nu fac ceva, o sa nasc acolo cu ei, în mijlocul holului. M-au controlat și avem 7-8 cm dilatație.

“De ce ați venit așa târziu?”

“Păi pentru că știu să nasc. Dacă veneam aici la 3-4 cm, nașterea mea ar fi putut să stagneze”.

“Aveți pulsul prea mare.”

“Normal, dacă îmi ziceți că nu aveți paturi! Hai, găsiți repede un pat”.

L-am sunat pe doctorul meu, m-a rezolvat. Am ajuns în sala de nașteri cu încă câteva femei. Mi s-a facut frică. A venit doctorul meu. Mi-a zis că stă aproape și naștem repede. Însă el mai era la câteva gravide. Îmi era teamă fără el. Ce puteau să îmi facă doamnele astea asistente de aici?Am început să mă port frumos și pleasing cu ele. Le întrebam de copiii lor de acasă. Dacă le place munca lor minunată. Nu pot să cred că făceam asta!! Într-un moment așa de important al vieții mele, în care eu aveam nevoie de atenție, eu eram cea care dădea atenție pentru a fi sigură că se vor purta frumos cu mine. Offf… Asistenta mi-a zis că îmi face un calciu. Știam că e oxitocină, ca să grăbească nașterea. Am întrebat-o dacă e, ea a zis nu. I-am zis că sigur nasc repede, să nu îmi facă. Ea a zis că era calciu. Bulshit. Dar am iertat-o. Ca să se poarte frumos cu mine. S-a purtat. Cum să nu se poarte, cu o mămica așa atentă ca mine? Anna s-a născut repede. Cred că nici nu apucase să își facă efectul oxitocina aia. Le-a arătat ea, Anna vikinga :-)))!

Ce vreau să arăt cu a doua poveste, nasterea Annei, sunt două lucruri:

1. Dacă aveam moașa mea și doula, eu nu mai dădeam atenție. Dacă asistentele erau școlite, atunci eu eram cea care primea atenția. Eu eram regina. O femeie care naște, e o regină și tot Universul trebuie să se oprească în jurul ei!
2. Oricât de experimentată eram eu în naștere și oricât de bine îmi simțeam corpul, nu am avut curajul să țin piept asistentei. Fiindcă îmi era frică. Voiam să îmi dea copilul imediat după naștere. să o pun pe Anna la sân. Voiam să mă coasă bine. Voiam să fie totul ca prima oară. Și făceam orice imi ziceau ele. Erau femei bune, chiar bune la suflet și voiau să mă ajute De aceea, fiindcă mi-a fost așa de greu, NU POT și NU MAI VREAU SĂ JUDEC NICIODATĂ mămicile care nasc natural sau prin cezariană. Care alăptează sau dau lapte praf. Care dorm cu bebelușul sau nu. TOATE avem niște frici  cât casa atunci când naștem. Îmi doresc tare să oprim războaiele dintre mămici, care nu sunt decât o formă de opresiune a femeii asupra femeii. E greu să reziști presiunii celor din jur. Acesta este motivul pentru care până acum nu am povestit nașterile mele pe blog. Fiindcă știu că au fost atât de frumoase toate și fiindcă știu că multe mămici și0ar fi drit asta și nu au putut natural. Da, am alăptat mulți-mulți ani la rînd, 8 în total. Dar nu mai judec DELOC femeile care nu alăptează. Dar o făceam mai demult – și nu ajuta pe nimeni!

Aici Kimmy –

(acasa, cu papi)

(aici dormind toti trei, Kimmy e aia mica-mica care nu se vede, in co-sleeper)

În concluzie, cred că nașterile mele și bondingul cu alăptarea au fost povești de succes. Însă nu știu dacă aceste povești frumoase arătau așa dacă nu erau moașele mele dragi din Olanda! Cred mult în moașe, fiindcă ele știu ce au de făcut. O femeie care naște trebuie să fie asistată de moașă și de doula. Asta e. Și tati să stea acolo. Cred că moașele pot ridica multe din angoasele noastre și ne pot sprijini să fim în contact cu noi și cu corpul nostru. Și ne pot sprijini pe multe dintre noi să naștem natural. Că așa e natural. Dar, repet! Important e să avem opțiuni: să naștem natural cu doctor, să naștem prin cezariană, să naștem acasă…Sau să naștem cu moasă. Deocamdată, nu avem această opțiune, să naștem cu moașă!! Adică cum se întâmplă în majoritatea țărilor din vestul europei, unde nu s-a produs medicalizarea excesivă! Așa că, haideți să mai avem o opțiune și să semnăm petiția AVEM NEVOIE DE MOAȘE!

Săptămîna trecută, Alexandra Dincă (mamă minunată, fotograf la nașteri, însoțitor de nașteri și militant pentru tot ce e drept în lumea asta) și Irina Popescu (moașă licențiată cu care îmi pare rău că nu am avut curajul să o nasc pe Kimmy, mamă minunată și femeie cu un curaj cât munții) au initiat acest proiect si îmi doresc să le susținem și noi! Am scris poveștile mele frumoase (credeți-mă, am multe povești de care îmi e rușine, și pe care abia le zic în LP!! să nu credeți că sunt vreo Maica Precista!) despre nașteri fiindcă mi-am dorit să știți că ele au fost așa datorită moașelor mele! Și pentru că vreau ca tot mai multe mame să aibă nașteri așa de frumoase!

Însă, mai presus de orice, îmi doresc ca mămicile să aibe un cuvânt de spus asupra felului în care nasc – ORICARE ar fi el!

Semnați petiția aici.

Haideți să le dăm like și să le urmărim pe fetele astea aici.