Ce legatura exista intre emotii si felul in care mancam? Ce rol are mancarea pentru noi? De ce pentru unii dintre noi este hrana si bucurie sufleteasca, iar pentru altii e suferinta?

Relatia noastra cu mancarea este uneori una intunecata si impovaratoare: unii dintre noi mancam prea mult, altii prea putin. Insa este una din relatiile noastre cele mai intime. O mare parte dintre noi avem gandurile ocupate de mancare: cand mancam, ce mancam, cum sa facem sa ne dramuim mancarea pentru a ne mentine greutatea si fizicul nostru drag si frumos, cum sa facem sa ajungem in posesia ciocolatii cat mai repede, sau privesc ciocolata si o impart mental in 30 de bucatele si mi le planific cand sa le mananc. Eu am toate aceste ganduri….Am fost si supraponderala in diferite etape ale vietii, am fost si anorexica. Acum nu stiu ce sunt…De aceea, relatia cu mancarea o stiu si personal, nu doar din experienta si carti.

Cum am ajuns sa avem aceasta relatie intunecata cu mancarea, cand ea ar putea fi una luminoasa? Totul porneste din copilarie…Cand uneori simtim ca nu primim iubirea si caldura (atentie, am scris “simtim”, nu am zis ca nu le primim :-)) si fie alegem sa umplem acel gol emotional cu mancare, fie alegem sa aratam parintilor ca ceva e in neregula cu noi, nemancand. Despre mancatul prea mult voi scrie alta data. Azi voi scrie despre acest al doilea comportament: cum de unii copii mananca doar spaghete si cartofi prajiti si dulciuri? De ce nu mananca din toate? De ce pentru unii dintre noi e atat de greu sa ne ajutam copiii sa se bucure de toata paleta culinara?

Sloop, creatorul freshurilor si smutiurilor atat de bune si sanatoase si-a dorit mult sa sustina acest articol pentru a educa parintii legat de emotiile care se amesteca cu mancarea. Pentru a-i ajuta sa inteleaga cauzele emotionale a mancatului prea putin. De aceea, tin sa le multumesc. E un subiect care imi da fiori si acum, fiindca mai toata viata mea, gandurile mele au fost ocupate in mare proportie de…mancare. Si in timp ce scriu acest articol …. Mananc!! Vedeti? Simt emotii – teama – si mananc….Dar, despre rolul mancarii de a astupa emotiile, o sa scriu in al articol.

La toate familiile cu care am lucrat pana acum pe tema faptului ca un copil nu mananca variat, am pus aceeasi intrebare: “Care a fost relatia ta cu mancarea atunci cand erai mic?” Raspunsurile au fost din cele mai variate:

“Mama sau tata ma fortau sa mananc tot din farfurie” sau

“Ma certau daca aruncam mancarea” sau

“Ma fortau sa mananc tot ce era sanatos, fie prin recompense, fie prin pedeapsa” sau

“Imi spuneau ca cei saraci nu au ce manca” – ceea ce rusineaza copilul si il face sa se simta “rau”.

Unii dintre noi amestecam mancare sanatoasa (cum am amestecat eu seminte de susan prin feluri de mancare gatita) in mancarea preferata a coplului, rugandu-ne sa nu o simta si bucurandu-ne ca manannca ceva sanatos. Toate aceste incercari ale parintilor merg pe termen scurt. Pe termen lung, ati vazut ce se intampla in relatia noastra cu mancarea.

Alti parinti imi raspund:

“Tata a facut gastrita si a stat mult in spital” sau

“Bunica a suferit greu de ulcer” sau

“Mama s-a luptat mereu cu greutatea si parca avea atentie doar pentru asta. Pentru mine nu.”

Toate aceste raspunsuri arata durerea noastra din copilarie. O durere profunda si nevindecata. Intrebarea aceatsa o pun nu intamplator: fiindca atunci cand copiii au o suferinta, ei o comunica instinctiv / subconstient / limbic intr-un fel care atrage atentia parintelui. Nu o comunica oricum. Ci apasand un buton nevindecat al acestuia. Copilul vine cu lupa si o asaza asupra durerii noastre pentru ca noi sa o vedem si sa o vindecam. Asa, sansele copilului de a fi vazut el, impreuna cu suferinta lui, sunt mult mai mari. Da, nu degeaba intreb acest lucru pe parinti, care e relatia lor cu mancarea….

De aceea, azi imi doresc sa povestesc un pic despre

1. cauzele emotionale ale “sclifoselii” la mancare
2. ce putem face pentru a ajuta copiii sa se bucure de mancare, de culorile si textura ei, ca de orice dar minunat la vietii!

Cauzele emotionale ale “sclifoselii” la mancare

Asadar, spuneam mai devreme ca un copil alege acest comportament de a nu manca variat sau suficient pentru a-i spune parintelui: “Tati, mami: uitati-va la mine. Am o durere. Nu mai stiu nici eu care e. Sa fi fost aia cand m-am nascut si am stat singur la incubator o vreme si m-am speriat ca nu mai veniti? Sa fi fost aia cand m-am nascut si am avut lumina pe fata si m-am speriat? Si am dat sa plang dar nu stiati nici voi, dragii de voi, sa ma ascultati? Sa fi fost cea de la vaccine, cand m-am temut tare ca m-ai imobilizat? Sa fi fost teama ca a aparut fratiorul meu sic a nu ma mai iubesti? Sau ca s-a mutat prietena mea cea mai buna in alt oras? Sau ca tati a fost concediat si voua v-a fost greu atunci, iar eu m-am speriat ca nu supravietuim?” (Cei care ma cunosc stiu ca nu vreau niciodata sa ne invinovatim noi, parintii, pentru ceea greselile pe care le facem. Ca sunt inevitabile, ca ne fac umani si ne fac si mai iubiti de catre copiii nostri :-)! ) Da, stiu ca poate parea ciudat, dar o asa durere sta in spatele nemancatului. Una sau mai multe. Durerea asta, vedeti, nu e legata de mancare. E despre ceva emotional. O teama veche. O tristete veche. Care a ramas acolo, inghetata, in amigdala creirului limbic. Si care nu ii da pace. Trebuie sa fie eliberata de acolo, pentru ca acest copil sa se bucure la maxim de joaca si viata. Si cum sa fie eliberata? Mai intai copilul “alege” un comportament sau mai multe (in general, mai multe) ca sa le atraga parintilor atentia ca o are acolo. Daca va uitati bine, copilul care nu mananca variat are si alte comportamente care ii ingrijoreaza pe parinti: fie nu ii place jocul fizic si se teme sa fie aruncat in sus, fie nu adoarme seara usor, fie isi musca surioara, fie e un copil retras la gradinita, fie nu le place sa stea in scaunul de masina, fie nu le place sa se spele pe cap, fie se uita non-stop la TV. In general, sunt mai multe. Toate aceste comportamente apar datorita acelei sau acelor dureri inghetate.

Cum ii putem ajuta pe copii sa se vindece de durere pentru a se bucura de harul si textura fascinanta a mancarii sanatoase

Din fericire, exista un process de vindecare. Pe care eu il stiu de la Hand in Hand Parenting. Primul pas e sa incepem cu vindecarea durerii noastre legate de mancare. O sa vedeti cata rusine si durere e asociata cu mancarea. E incredibil. Incepem sa povestim cuiva drag, fie in listening partnership, fie in terapie despre relatia noastra cu mancarea. Povestim si retraim tot. Fiecare are o istorie, care de multe ori se gaseste in raspunsurile pe care le-am povestit mai sus. In paralel, incepem sa ne conectam cu copiii nostri. Timpul special ajuta la refacerea relatiei de incredere si la relaxarea lui. Jocul cu mancarea, pe care l-am povestit in primul articol sustinut de Sloop, are darul de a aduce in prim plan faptul ca exista intelegere si acceptare a faptului ca nu ii place orice fel de mancare. Apoi, ori de cate ori apare plansul ala magic si vindicator, sa il primim si sa il ascultam. Limitele – celalat instrument vondecator de la  Hand in Hand Parenting ajuta copilul sa isi simta emotiile care stau in spatele nemancatului. Iata un exemplu cu Yuri. Dupa antrenamentul de fotbal, imi zice:

“Vreau sa mancam Kebab”

“Astazi nu, puiul meu”

“De ce???? Ca asa vrei tu, ha?”

“Ca azi nu vreau sa iti dau ceva nesanatos. Mancam kebab din cand in cand. Azi nu.”

“Sigur, ca tu le stii pe toate! Corpul meu are nevoie de kebab. Nu stii tu mai bine ce are nevoie corpul meu!”

“Ba stiu, puiul meu.. azi nu kebab”

“Ba nu stii! Tu nu stii nimic! Tu stii parentingul ala al tau prost si atat! De mine nu iti pasa!”

“Off.. ce rau imi pare ca simti asa…imi pasa mult. Te iubesc”

A plans tumultuous, cu expresii felurite, cu gesticulatii puternice. A zis de toate…A ajuns, in toiul plansului la teama lui adanca: “Tu nu ma mai iubesti! Tu le iubesti doar pe fete!”

“Iubirea mea, baiatul sufletului meu…te iubesc…stiu ca simti asa…o sa fac tot ce pot sa alungam asta din tine….O sa fac tot ce pot sa simti ca te iubesc!”

“Bine, atunci daca vrei sa te cred ca ma iubesti, cumpara-mi kebab! Hai, sa te vad cum ma iubesti!”

“Nu…nu iti iau..te iubesc!”

Iar plange nestavilit…

Dupa 20 de minute de eliberare a acelei frici inghetate, imi zice:

“Bine, ce mancam atunci?”

“Hai sa punem pe hartie ce e sanatos si iti place si vedem”

A stat IN BRATELE MELE!!! L-am giugiulit. In timp ce scriam in agenda mea, in masina, desenam inimioare sagetate, intrebandu-l daca simte sageata iubirii mele. El zicea: “yucky, bleah”..

Da….asa descarca emotia din spatele nemancatului…Daca facem toate aceste instrumente pe termen lung, cat putem noi de consecvent, este vindicator pentru ei. Durerea veche se duce in eter si cu ea o data dispare si rigiditatea legata de mancare. Si copilul nostrum devine liber!

Multumesc, Sloop pentru sustinerea educarii emotionale a parintilor in alimentatia copiilor!